Pescarul Aliman

IV Sophie

Esti minunata. Cu parul ud, dar mai ales brunet, te invarti prin camera dansand pe o melodie necunoscuta mie, dar mai ales pe care nu pot sa o inteleg. Iti aud zborul usor, dar mai ales chicotitul de pustoaica. Iti sta atat de bine in camasa mea rosie, dar mai ales cu ea desfacuta la cativa nasturi de sus. Te pivesc fara sa stiu cand trece timpul, dar mai ales fara sa imi mai pese ca voi muri curand. Ai fost mereu cu mine dar eu abia acum observ cat esti de minunata. De fapt, cine esti tu si de unde ai aparut ? Acum imi dau seama ca nici macar nu stiu cati ani ai. Nu ti-as da mai mult de 20..Oricum, la tine varsta nu mai conteaza..Te-am cunoscut cu ceva timp in urma. Stateai singura intr-o casa mare cu balcon ce dadea spre un scuar. Erai ciufulita si timida, dar mai ales trista si nu aveai pe nimeni. Ti-am promis ca vom fi cei mai buni prieteni si de atunci am fost nedespartiti. Uneori ma intreb daca esti reala. Ma intreb daca nu cumva si tu esti o creatia a mintii mele, asemenea unei picturi, o pictura atat de buna, incat o confund cu realitatea. Singurele momente in care sunt convins ca nu e asa, sunt momentele in care simt cat esti de rece. Secunda aceea de gheata in care o simpla atingere de-a ta ma face sa realizez ca nu esti o faptura a acestei lumi, chiar si a unei lumi ce isi are salasul in imaginatia mea. Stai… Nu te mai misca. E ceva in privirea ta. Privirea ta…e calda. Calda, dar mai ales atat de cunoscuta. O stiu de undeva. Imi aduci aminte de cineva. Candva am pictat privirea asta ! Am pictat privirea si nu ochii, zambetul si nu buzele !! Probabil ca totul e in mintea mea... Tu esti Soohie. Tu esti Sophie, cea care atunci cand sunt trist se urca pe pervaz, isi strange genunchii la piept si priveste ploaia. Tu esti Sophie, cea care imi deseneaza zambete si omuleti ciufuliti pe geamul aburit. Tu esti Sophie, cea care ar fi vrut sa fuga la Paris, sa isi cumpere un brat de carti, sa se ascunda in cafenele, sa citeasca, sa asculte zumzetul cu vibratii frantuzesti si clinchetul unui sonerii de bicicleta cu roti mari si cosulet pentru flori. Tu esti Sophie, cea care s-ar fi pierdut pe strazile din Paris, ascunsa sub o palarie mare, alba cu buline negre. Esti Sophie, cea care nu ma intreaba niciodata ce fac. Nu pentru ca nu te intereseaza ci pentru ca stii deja. Tu esti micuta Sophie. Doar ca …semeni atat de mult cu ea…incat…Nu. Totul se petrece doar in mintea mea. Tu esti micuta Sophie…

Nu stiu cat am stat aici uitandu-ma la Sophie cum se prosteste. Nu stiu cand a trecut timpul si nici macar nu am realizat ca acul gramofonului a sarit, iar acum din melodia necunoscuta se neinteleasa nu se mai aude decat un pasaj repetat la nesfarsit : « stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul !». Niste sunete triste precum vajaitul vantului printr-un cimitir pustiu. Ma ridic de pe podea. Trebuie sa mai ascult inca odata. Sophie danseaza prin camera goala ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum melodia ar fi curs la fel de armonios. Invart in graba corbita de un auriu scorojit. Discul se invarte hipnotizant, cu un scartait usor la fiecare rotatie. Asez acul greoi. De data asta trebuie sa inteleg. « Stiu adevarul, …te rog nu ma minti… Stiu adevarul,…nu esti ce pari a fi…Sophie se opreste brusc din dansul ei doar ca sa-mi zambeasca. Un zambet lung si iertator.. In ciobul de oglinda din baie, in fiecare dimineata, nu vad decat aceeasi fata ciudata. Cu parul ciufulit si cearcane. Doar ca asta nu sunt eu ! Sophie, cine sunt eu ? Tu stii ca in mai putin de sapte ore eu voi muri ? Pana la urma, cine moare, Sophie ?

Suflete

Ultima dorinta