X Lucruri pe care le regret

Cerul senin de vara, turcoazul infinit, plajele, linistea unui loc pustiu, conversii cu nisip, vantul stropitoare, marea involburata, lumina dinaintea furtunii, furtuna, fulgerele, ploaia calda, parul tau ud dar mai ales brunet, camasa rosie descheiata la trei nasturi, coapsele bronzate, diminetile somnoroase, degetele mici si untul de arahide. Felul in care tu ma priveai de la balcon in timp ce eu plecam. Faptul ca atunci nu m-am intors, iar acum e prea tarziu. Mai am doar o ora.

IX Certificat de deces

Tapetul cu fotoni este la moda. Cel putin in camera asta. Secundele vor avea in curand semnul +. Atunci voi putea sa scot dintii de lapte ai unor copii nenascuti inca. Ii voi lega cu un fir brunet si lung de clanta usii. Cand trimisii vor veni, dintii se vor transforma in fluturi albi. Atrasi de lumini, vor zbura in stoluri. Astfel, copiii nenascuti inca vor capata o strungareata chiar intre dintii din fata. Apoi cand se vor naste, vor ranji la soare. Razele acestuia vor trece prin strungareata incalzindu-le sufletul. Fluturii albastri vor canta penru ultima oara. Apele se vor retrage, iar pamantul va fi roditor pentru inca 1000 de ani. Niciodata insa nu vom putea da timpul inapoi. 3.06.2004. Ai iesit de la scoala. Porti o rochita roz. Imi spui ca esti grabita. Nu-mi pasa cum esti, ma bucur ca existi. 18.10.2004. Imi arde obrazul. Ai unghii date cu oja neagra si degetele lipite de fata mea. 2.05.2005. Esti in dreapta mea si razi. Porti ochelari de soare de 20 de euro. Certificat de deces incheiat astazi...Schultz a murit, sau va muri. Primul certificat de deces eliberat inainte de moarte. Oricum, cineva va muri in doua ore.

VIII Testament

Ti-l las pe batranul Jack. Dublu, cu gheata. Intr-un pahar mare, dintr-o sticla groasa. Iti las mirosul de levantica, ploile de vara, aerul rece din timpul furtunii ce intra intr-un atelier de la mansarda. Iti las plaja pustie, nisipul ud si pasii sarati. Iti las si pescarusii. Dar si autobuzele aglomerate, strazile pavate cu frunze dintr-o ultima toamna. Iti las amintirile. Doar pe cele frumoase si colorate. Daca nu le vrei, poti sa le vinzi sub forma de carti postale unor turisti ciudati ce cauta fericirea. Iti las cutia cu poze si biletele. Unele sunt de la tine. Iti las visele, doua foi mototolite si un creion. Asa o sa inveti si tu sa vizezi. Iti las linistea din timpul noptilor in care nu dormeam doar ca sa te privesc pe tine cum dormi. Iti las picturile, culorile si pensoanele. Iti las gramofonul la care o sa asculti cantece ciudate si neintelese, fredonate obsesiv zile la rand. Iti las ciocolata si camasa rosie descheiata la primii trei nasturi. Iti las diminetile in care erai foarte frumoasa. Daca as putea, ti-as lasa si cele trei ore pe care le mai am de trait.

Eu, Schultz Ion, in deplinatatea facultatilor mintale, am declarat cele de mai sus.

8.08.2008 Schultz

VII Viziunea lui Schultz

“Nimic nu e real. Deschide ochii, deschide ochii...” De vreo zece minute stateam intins pe podea si urmaream miscarea norilor. Cand stai la zece cerul iti este mult mai apoape. Il simti cum apasa greu. Eram pe podea si ma incalzeam la soare precum un guster...cand..Am avut o viziune. Probabil de la prea mult acool. Macar asa pot sa ii gasesc o explicatie cat de cat logica. Emma..Era imbracata intr-o rochie alba. Nu stiu unde eram exact. Eram undeva la tara. O casa veche cu geamuri vopsite in verde. O casa mica. Asa cum avea bunicul meu. Cu doua camere si un hol. Din casa asta cu usi cu vopsea scorojita au iesit doi preoti. Si apoi inca doi. Impreuna carau pe un fel de targa un trup de fata bruneta. In fata casei, imediat ce coborai treptele de beton, incepea un lan de grau. Culorile erau puternice. Si parca se amestecau. Ca intr-o pictura de Van Gogh. Cerul era intunecat. Vantul sufla cu putere. Atmosfera devenea din ce in ce mai apasatoare si mai terifianta pe masura ce preotii ieseau din casa, carand trupul fetei. S-au oprit in fata casei. Au asteptat cateva minute in tacere. In tot acest timp, eu ma aflam la marginea lanului de grau privind linistit. Asa cum privesti o inmormantare in care nu esti implicat emotional in nici un fel. Pe jumatate curios, cine o fi tanara? Pe jumatate indiferent, de ce mai pierd vremea pe aici? Dupa ce au stat cateva minute fara sa faca ceva anume, fara sa se miste, la un moment dat, prin lanul de grau s-a format un drum. Asa cum Marea Rosie a fost despicata in doua de catre Moise. Totul a inceput sa capete sunet. Vantul se auzea mai tare, se auzeau plansete. Lucru pe care nu il remarcasem pana atunci. Au pornit. Cei patru preoti, carand targa pe care se afla trupul unei fetei, au pornit. Cu pasi lenti, dar siguri, se indreptau catre drumul despicat in lanul de grau. Ma uitam la acest proces fara nici o emotie, pana cand...pana cand au ajuns in dreptul meu. Fata de pe targa era ea. Era Emma. Din clipa aceea totul parca a fost dat pe repede inainte. Nu stiam ce sa mai fac. Nn stiam ce se intampla. Am urmat drumul croit in lanul de grau alaturi de cei patru preoti. Cand s-a pierdut in zare casa veche, am ajuns la un rau. Un rau linistit. Asa cum e Siretul. Un rau ce curge lin, fara sa te simti amenintat in vreun fel. La acest rau ne-am oprit. Nu plangeam desi mi-as fi dorit. Nu vorbeam pentru ca nu aveam cu cine. Nu intelegeam pentru ca nu avea cine sa imi explice. Doar priveam. Cei patru preoti tacuti au coborat targa pe pamant. Nimeni nu spunea nimic. Nici o rugaciune. Nici macar plansetul infunfat al unei posibile mame nu se mai auzea. Se auzea doar raul. Poate ca era raul meu. Si eu nu il recunosteam. Asa cum nu eram sigur ca fiinta in rochita alba, ce tine ochii inchisi, e Emma. Nu mai eram sigur de nimic. Nici macar nu mai stiam cine sunt eu si cum am ajuns aici. Ca la un semn, fara sa vorbeasca intre ei, preotii au lasat targa sa alunece usor pe apa. Iar raul nu a refuzat asa o jertfa. Fiinta aceea pe care eu stiam ca o iubesc se indeparta de mine fara ca eu sa am vreo reactie. Desi inchisi, ochii varsau lacrimi. Cei patru preoti priveau cum trupul este purtat de ape pana ce ajunge departe. In mijlocul apelor. Invaluit de un foc ce nu mistuie, trupul s-a ridica. Emma a deschis ochii. Traieste!! Cu vocea ei calma, fara sa tradeze macar o umbra de frica sau de neliniste, mi-a spus : “Nimic nu real. Deschide ochii, deschide ochii!”.

Nu am inteles ce a vrut sa zica . “Nimic nu e real”. Ce nu e real... Eu sunt real? Cat e de adevarat ca mai am doar patru ore de trait?

VI Emma

- Prefer sa merg singura! Mi-a spus asta ca si cum era de la sine inteles ca eu tin mortis sa o insotesc, apoi mi-a aruncat o privire acra peste umar.

- Atunci nu ai decat sa mergi mai repede sau mai incet decat mine!

Asa ne-am cunoscut. Eram pe un bulevard foarte aglomerat si din aceasta cauza eram obligat sa merg alaturi de o tipa draguta de felul ei, dar care era mai plictisita si mai morocanoasa decat un sofer de tir de cursa lunga ajuns la destinatie. Nu stiu cum am reusit, insa pana la urma am ajuns sa discutam despre fizica. Ceva legat de principiul actiunii si reactiunii. Cel mai probabil am ajuns aici dupa amenintarile ei, frumos si foarte politicos formulate, ca ma pocneste. Pana la coltul bulevardului, acolo unde eu faceam stanga catre parc si catre casa, mai aveam cateva minute de mers. Cel putin cinci. Pe langa faptul ca era imbulzeala, mai eram nevoit sa merg si cu o tipa antipatica, dar care mirosea extraordinar de bine. Poate ca si de asta nu m-am oprit cateva secunde, cu riscul de a fi calcat pe picioare sau de a fi injurat de un functionar grabit sa ajunga acasa la sotie si copii, inainte de sapte. Ca nu cumva recordul lui perfect sa fie stricat. Miroasea cald. Nu era miroul unui parfum sau al unei creme. Era mirosul ei. Mirosea a ploaie de vara. Ma aflam in stanga ei, un pic mai in spate decat ea. Ea mergea grabita, calcand hotarata. Din cand in cand se mai uita cu coada ochiului sa vada daca nu cumva am disparut. Eu insa abia daca o observam . Eram fascinat de parfumul pielii ei. Zambeam. Poate ca si de asta la un moment s-a enervat.

- Pana aici!! S-a oprit brusc, m-a prins de brat si m-a tras spre gardul din fier ornat cu flori albe. Am iesit din multime, nu fara sa fim usor bruscati. Mi-am asezat un pic gulerul de la camasa.

- Asa!! Si acum? Ce o sa faci? Probabil ca se astepta sa reactionez altfel. Poate chiar sa devin usor violent. Mai ales dupa ce ii povestisem de principiul actiunii si reactiunii. Insa asa…eu ii puneam pe cel mai calm ton o intrebare. Simpla, asteptand un raspuns la fel de simplu.

- Ce vrei de la mine? Ii raspund in graba. Nimic. Profit de un spatiu liber lasat de un soldatel ce aruncase o hartie la cos. Ma arunc si eu in curentul de oameni. Nu credeam ca va veni dupa mine. Speram, dar nu credeam. Mi-am dat seama ca se apropie dupa parfumul moale si atat de neobisnuit.

- Stai! Eu sunt Emma. Se schimbase. Vocea, mimica fetei. Puteam sa jur ca ea nu e una si aceeasi cu tipa acra si morocanoasa pe care o intalnisem la intrarea pe bulevard. Parfumul insa ramasese neschimbat. Eu sunt Schultz si merg singur. Iar de la intrebarea “Si unde mergi tu singur?” am ajuns la mine. Acolo mergem eu. Mergeam singur. In ziua aceea de inceput de vara lucrurile au stat un pic altfel. Si mult timp dupa asta. Pana la urma Emma a stiut de ce mi-a zis inca dinainte de a o cunoaste ca prefera sa mearga singura. Pentru ca asa era ea. Ii era bine singura. Iar eu nu am facut decat sa stric armonia. A mea si a ei. Iar acum platesc pentru asta. Mai am cinci ore.

V Din cutie

Bai….pana la urma cu ce ramanem? Stau pe un scaunel din bucatarie, ingramadit intre masa si peretele rece, pe care il simt ca pe un cub urias de gheata. Stau si ma intreb: pana la urma cu ce ramanem? De exemplu eu. Eu cu ce raman? Eu. Schultz Ion. Nu stiu de ce, dar de cand m-am trezit am tendinta de a cataloga, de a pune in ordine, de a numara, de a face inventarul, de a ma gandi la ceea ce am eu, la ceea ce am realizat. Poate pentru ca voi muri in mai putin de sapte ore. Se poate. De exemplu acum. Nu ti-am zis, ti-am ascuns asta. Am o cutie. Nu e cine stie ce. E o cutie din aia de pantofi, alba cu o dunga portocalie. Pastrez in ea amintiri ce prin hazard sau indemanarea cuiva au capatat si o forma materiala. Iar acum ce fac? Te-ai prins. Cotrobai prin ele. Le-am imprastiat pe masa. Asa cum faci cu piesele unui joc de puzzle.Le adun una cate una, le pun in ordine in cutie si incerc sa imi refac trecutul. Bun. Inspir adanc inainte ca sa ma apuc de treaba. Din gramada de amintiri imprastiate pe o musama roasa extrag o bratara. Nu am purtat-o niciodata. Poate si pentru ca nu imi place sa am chestii care sa atarne pe mana mea. Am primit-o cand inca nu facusem optsprezece ani. Doua fotografii primite de 1 Martie. Cu tot cu snuruletul ala in alb si rosu, cu dedicatie. Cu tot tacamul. Nu o sa insist cu detalii de genul cine aprare in fotografii, cand au fost facute, ce scrie in dedicatie. Stiu ca nu te intereseaza. Nu vreau sa te plictisesc. Continuam ? Cateva fotografii cu mine. Fotografii din alea tip buletin. Una e si cu tata. Niste legitimatii. Din liceu sau cam asa ceva. Cateva bilete. Unul la opera, unul la un concert si unul pana la Brasov. Asta e un bilet de tren. Rapid, vagonul 7, locul 85. Un biletel pe care sunt notate doua date. E un pariu. L-am si pierdut dar ce conteaza. Teoretic trebuie sa dau o sticla de Jack. Am uitat pana si eu, ca sa nu mai zic de tipa cu care l-am pus. Nici nu stie ca ii sunt dator cu un jack. Iar peste cateva ore chiar nu o sa aiba cine sa i-l mai dea. Un portret desenat pe o foaie cerata. Cel mai probabil. E portretul meu. Tot cu dedicatie. “Cu drag celui drag”. Alt biletel: “Esti un fatarnic! Stii bine sa-ti ascunzi sensibilitate!”. Mai scria ceva pe acolo, dar o sa trec repede, pentru ca am gasit ceva cu adevarat interesant. O tema la Limba Romana: “Elaborati trei poezii in trei stiluri diferite ( Eminescu, Bacovia, Arghezi etc)”. Tot din liceu. Tema are si o rezolvare. Stiu ca o sa mor curand. Asa ca pot sa iti citesc cateva versuri...Ultima strofa dintr-o poezie. Cu morti si alte nebunii:

“Si-n stanga mea mai sunt inca trei morti,

Ce stau pe-o banca si discuta toti.

E noapte -afara, negru ca de fum.

Si toti sunt morti si toti sunt scrum.”

Bine. Am si cateva mai vesele. Doua. Ai retinut ca de toate sunt trei. Ce vrei? Daca astea erau cerintele temei! Am mai gasit ceva. Un mail de amenintare. Ciudat e ca e de la o fata. Si mai ciudat e ca atunci cand l-a scris tinea mult la mine. Incepe cam asa: “Subject: Sunt in continuare suparata!!!!!!” Cu sase semne de exclamare. ”Dupa cum vezi, eu itzi scriu in continuare, chiar daca nimeni nu vrea sa-mi raspunda...................” Nouasprezece puncete de suspensie. “De tine vorbeam”. Apoi urmeaza niste repetitii. Ma refer aici la doua cuvinte. Ca sa fiu mai exact: bat...repetat de doua ori, tare...repetat de sase ori. Bine..pana la urma mesajul e unul dragastos, pentru ca se termina cu : « pupic,botic,mic, mic,mic ». Ma rog.. Si cu o semnatura. O clipa am zambit, acum insa nu prea imi mai arde sa fac asta. Am gasit o bancnota de un dolar. Am castigat-o in urma unui pariu.Ar fi trebuit sa fie verde. Dar nu e. E rosie. Plina de urmele unor buze rujate cu grija. Buzele ei. Iti dai seama? O parte din parfumul lor, o parte din rujul ei rosu se afla chiar aici. In fata mea. Tot ce mi-a mai ramas de la ea e bancnota asta de un dolar si o fotografie cu ea. Cu parul brunet, cu ochii mari, calzi si umezi. O fotografie cu un sarut imprimat pe spate impreuna cu o data: 16 iunie 2007. Daca Sophie nu mi-ar canta la ureche “Rien de rien”….as fi avut si eu ochii umezi...

Nu am inteles de ce? Iar acum stiu ca e prea tarziu ca sa mai aflu. Ma simt la fel de gol precum o colivie fara canar ...Si chiar daca as pleca acum dupa ea...tot ar fi prea tarziu. Pentru ca nu mai am decat sase ore.

IV Sophie

Esti minunata. Cu parul ud, dar mai ales brunet, te invarti prin camera dansand pe o melodie necunoscuta mie, dar mai ales pe care nu pot sa o inteleg. Iti aud zborul usor, dar mai ales chicotitul de pustoaica. Iti sta atat de bine in camasa mea rosie, dar mai ales cu ea desfacuta la cativa nasturi de sus. Te pivesc fara sa stiu cand trece timpul, dar mai ales fara sa imi mai pese ca voi muri curand. Ai fost mereu cu mine dar eu abia acum observ cat esti de minunata. De fapt, cine esti tu si de unde ai aparut ? Acum imi dau seama ca nici macar nu stiu cati ani ai. Nu ti-as da mai mult de 20..Oricum, la tine varsta nu mai conteaza..Te-am cunoscut cu ceva timp in urma. Stateai singura intr-o casa mare cu balcon ce dadea spre un scuar. Erai ciufulita si timida, dar mai ales trista si nu aveai pe nimeni. Ti-am promis ca vom fi cei mai buni prieteni si de atunci am fost nedespartiti. Uneori ma intreb daca esti reala. Ma intreb daca nu cumva si tu esti o creatia a mintii mele, asemenea unei picturi, o pictura atat de buna, incat o confund cu realitatea. Singurele momente in care sunt convins ca nu e asa, sunt momentele in care simt cat esti de rece. Secunda aceea de gheata in care o simpla atingere de-a ta ma face sa realizez ca nu esti o faptura a acestei lumi, chiar si a unei lumi ce isi are salasul in imaginatia mea. Stai… Nu te mai misca. E ceva in privirea ta. Privirea ta…e calda. Calda, dar mai ales atat de cunoscuta. O stiu de undeva. Imi aduci aminte de cineva. Candva am pictat privirea asta ! Am pictat privirea si nu ochii, zambetul si nu buzele !! Probabil ca totul e in mintea mea... Tu esti Soohie. Tu esti Sophie, cea care atunci cand sunt trist se urca pe pervaz, isi strange genunchii la piept si priveste ploaia. Tu esti Sophie, cea care imi deseneaza zambete si omuleti ciufuliti pe geamul aburit. Tu esti Sophie, cea care ar fi vrut sa fuga la Paris, sa isi cumpere un brat de carti, sa se ascunda in cafenele, sa citeasca, sa asculte zumzetul cu vibratii frantuzesti si clinchetul unui sonerii de bicicleta cu roti mari si cosulet pentru flori. Tu esti Sophie, cea care s-ar fi pierdut pe strazile din Paris, ascunsa sub o palarie mare, alba cu buline negre. Esti Sophie, cea care nu ma intreaba niciodata ce fac. Nu pentru ca nu te intereseaza ci pentru ca stii deja. Tu esti micuta Sophie. Doar ca …semeni atat de mult cu ea…incat…Nu. Totul se petrece doar in mintea mea. Tu esti micuta Sophie…

Nu stiu cat am stat aici uitandu-ma la Sophie cum se prosteste. Nu stiu cand a trecut timpul si nici macar nu am realizat ca acul gramofonului a sarit, iar acum din melodia necunoscuta se neinteleasa nu se mai aude decat un pasaj repetat la nesfarsit : « stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul !». Niste sunete triste precum vajaitul vantului printr-un cimitir pustiu. Ma ridic de pe podea. Trebuie sa mai ascult inca odata. Sophie danseaza prin camera goala ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum melodia ar fi curs la fel de armonios. Invart in graba corbita de un auriu scorojit. Discul se invarte hipnotizant, cu un scartait usor la fiecare rotatie. Asez acul greoi. De data asta trebuie sa inteleg. « Stiu adevarul, …te rog nu ma minti… Stiu adevarul,…nu esti ce pari a fi…Sophie se opreste brusc din dansul ei doar ca sa-mi zambeasca. Un zambet lung si iertator.. In ciobul de oglinda din baie, in fiecare dimineata, nu vad decat aceeasi fata ciudata. Cu parul ciufulit si cearcane. Doar ca asta nu sunt eu ! Sophie, cine sunt eu ? Tu stii ca in mai putin de sapte ore eu voi muri ? Pana la urma, cine moare, Sophie ?

III Precum ploaia

Golesc sticla de spirt+apa=te faci praf de pe masa. Pentru cateva minute o sa ma pot minti precum aurolacii ce trag din punga+prenandez=frate, nu te mai tine de mine, ca eu vreau sa zbor. Imi spun ca tot ceea ce mi se intampla nu e adevarat. O sa ma trezesc...o sa ma trezesc din cosmar...O sa ma trezesc intr-o casa mare cu gradina in care se ajunge printr-o usa culisanta. Voi avea un caine si multe tablouri scumpe. Si multi prieteni. Facem gratar. Radem de Mardare. E seara si miroase a levantica..Aproape ca mi-a reusit figura. Imi miroase a levantica! Sau doar a ploaie...a inceput sa ploua. Iubesc. Iubesc ploaia. E mereu altfel, desi in principiu fenomenul e acelasi. Vapori de apa condensati ce se indreapta catre pamant, atrasi de catre forta gravitationala, sub forma de picaturi. Si cu toate astea, ploaia e mereu diferita. La fel ca tine.. Ma insoteste cateva minute sau cateva zile. Cu stropi mari sau mici. Imi zambeste, asa ca ploua cu soare. Sau e nervoasa. Tuna si fulgera. Daca vrea sa plece, adie vantul ca sa o duca departe. E jucausa, de aceea topaie pe langa un curcubeu. E calda asa ca pot sa stau intins pe spate, in iarba, si sa vad stropii ce coboara iute sa-mi sarute fata. Sau poate ca e rece...e o ploaie de toamna. O doresc intr-o zi calduroasa, sau nu am chef de ea..E previzibila sau nu. Uneori se poarta urat cu mine...ai zice ca-i de gheata. Cand ploaia e trista plange cu stopi mari. Tu esti la fel ca ploaia. Poate si de aceea atunci cand ploua ma gandesc la tine. La tine si la lucrurile pentru care te-am placut atat de mult. 1. Felul in care iti miroase pielea. Caldut si primitor. 2. Coapsele. Bronzate, mereu bronzate. Eu sunt convins ca ele au fost create pentru a fi mangaiate si sarutate, insa tie ti-a trecut prin cap sa le folosesti si la altceva. La mers..care ocupa locul 3...

Intr-o noapte trista, pe cand ma aflam singur intr-o casa ce nu era a mea, Sophie a venit doar ca sa-mi spuna ceva legat de ploaie...Ploaia nu o poti inchide intr-o cutiuta, sau prinde in pumn. Eu si acum mai cred ca era vorba de tine..

S-a oprit ploaia. As vrea ca si ceasul cu cadran de aur sa se opreasca. Cu el si timpul. Mai sunt 8 ore...

II...

Stau lungit pe o saltea mizerabila si imi imaginez ca punctul negru din tavan se face din ce in ce mai mare, asemenea unei gauri negre, pana ce ma inghite. Prin gaura asta neagra, nascocita de imaginatia mea, pot sa ajung oriunde...

Am vrut sa te pictez. Asa cum erai tu in zilele cand ma trezeam cu tine la usa mea. Cu parul ravasit, cu doua-trei haine aruncate in graba pe tine. Erai vesela si calda precum o zi de vara. Am vrut sa te pictez...Dar mai ales am vrut sa iti pictez sufletul. L-as fi asezat cu mare grija, ca nu cumva sa-l ranesc, pe fotoliul de langa geam, un geam mare, ce porneste aproape din podea. Apoi as fi stat cateva minute. Sau poate ore, nu mi-as fi dat seama. As fi stat si l-as fi privit fara sa scot un sunet, fara sa clipesc. Deodata, m-as fi repezit la valiza de lemn in care imi tin tuburile. As fi scos paleta si pensoanele...

Imi mangai panza..alba, fina. Imi pregatesc culorile. Mi se pare ca am pictat suflete o viata intreaga, ceea ce fac e ca un studiu repetat la nesfarsit. Ma opresc o secunda. Doar o secunda. Cat sa trag aer in piep, cat sa iti privesc sufletul cu coada ochiului. Incep. Cu verde, cu mult verde. Cu verde de toate nuantele. Iti pictez sufletul cu verde. Apoi iti pictez zambetul, nu buzele. Cu galben. Stralucitor si aprins. Cu albastru, senin cum e cerul vara, iti pictez privirea, nu si ochii. In loc de sani ti-am pus doua mere. Tot verzi. Dintr-unul am muscat un pic..Tu nu stii dar...candva, atunci cand nu voi mai avea nici panze si nici foi, am sa pictez pe coapsa ta. Si atunci iti voi picta un sarut...

Pe frunte imi alearga picaturi de sudoare. Punctul negru din tavan e la locul lui. Am visat ceva, sau poate mi-am imaginat. Pictam. Eram intr-un atelier dintr-o mansarda cu geamuri largi si...o pictam. Nu mai stiu exact ce s-a intampalt doar ca...a fugit. S-a speriat si a fugit, ca nu cumva o parte din sufletul ei sa devina a mea. Tacerea aspra din jurul meu e taiata din secunda in secunda. Ceasul de la tata isi face constiincios treaba. Mai am noua ore...

Teoria lui Schultz

Imi fac inventarul: un sfert de sticla de votca, ramasa de aseara. 100 de ml de spirt ascunsi sub chiuveta din bucatarie. La nevoie, cu un filtru dintr-o coaja de paine veche, putina apa, se obtine ceva ce nu iti arde gatul de tot, inca de la prima inghititura. Doua cutii de bere. « Bere de calitate » , asa cum scrie pe cutia aurie. De doua ori, la mijloc si jos. Sa fie siguri ca sunt convins ca beau o bere buna. Asta ca backup. In cazul in care ti se pare ca are gust de posirca trasa dintr-o fermentatie de hamei. Sa fii convins ca te inseli. Sunt in frigider, dar la ce bun. Nu il tin in priza. Pentru ca in frigider de obicei nu am ce sa pun. Nu prea mananc pe acasa. Mananc mai mult in oras. Glumesc. Ceea ce imi cumpar mananc imediat. Nu ai idee cat de buni pot fi niste cartofi fierti cu sare si parizer. Iar cand imi fac de cap cumpar cate un kg de carne de mici. Nu imi permit sa fac provizii si nici nu ma incadrez in publicul tinta care face asta. De provizii se ocupa batraneii si harciogii. Nu eu. Sa recapitulam: 200 de votca + 150 de spirt cu apa, am zis eu ca la nevoie merge. In total 350. Am dat de dracu`. Nu e mult. De felul meu nu prea am multe prin casa. Sunt adeptul stilului de design interior « open spaces ». In bucatarie nu am decat o chiuveta veche, din fonta. Sub ea o puzderie de sticle. Sunt colectionar. Imi plac sticlele. Nu prea conteaza ce culoare sau ce forma au. Imi plac si cele subtiri, alungite ca si cum sticla topita s-a incapatanat sa se dezlipeasca de fierul ce le modela, intr-un sarut uscat. Imi plac si cele grasute ca un model feminin din Renastere. Le accept pana si pe cele mici. Important este sa fie pline si sa fie cu alcool. In bucatarie mai am o masa si un scaun. Dupa cum ti-am mai spus, apartamentul meu e mobilat destul de simplu. Intr-o camera am o saltea unde dorm si cateva rafturi, iar cealalta camera e goala. Peretii au fost candva albi. Acum au diferite nuante. De la un verde inchis produs de igrasie si pana la gri, de la fumul de tigara. Mai pune si o baie, cu un ciob de oglinda agatat de perete. Norocul meu e ca stau la 10. Pana la urma privelistea face totul. De aici de sus masinile din parcare par atat de mici. Ai crede ca e aproape imposibil sa le nimeresti cu o sticla dupa ce ai golit dintr-o inghititura otrava calduta. Si totusi se poate.

Ion. Lui tata nu i-au placut lucrurile complicate. Nici in cazul numelui meu nu a facut exceptie. In loc sa imi spuna Leonard, Sergiu sau Constantin, el mi-a zis simplu: Ion. Schultz Ion. Imi privesc mana si singurul lucru cu adevarat valoros pe care il mai am. Un ceas primit de la tata. Vineri. E 5 si 20 Mai am 10 ore si ceva. Nu e mult. E ultima zi din viata mea iar eu mi-o incep ca pe oricare alta. Trag doua, trei inghitituri din votca de pe masa. Imi tarai picioarele pana in baie. In fata ciobului de oglinda vad acelasi lucru pe care il vad in fiecare dimineata. Un fraier care nu a stiut ce sa aleaga. Aa..bine, acum e altul. E un fraier care nu a stiut ce sa aleaga si care va muri in aceasta dupa-amiaza. Are cearcane. Si parul ii sta aiurea. As vrea sa visez. Sa stiu ca daca ma spal cu apa pe fata ma voi trezi si atunci nu voi mai fi aici. Voi fi intr-o casa mare, nu intr-un apartament din placi. Afara e un soare prietenos. Adie un vant slabut.. Prin usa culisanta dintr-o sticla groasa si cu insertii metalice de un albastru senin, se vad bradutii argintii ce se leagana tacut. E foarte devreme, dar Mardare deja e ocupat sa alerge vrabiile ce se apropie de cusca lui. Doar cand ii vad fata lui amuzanta, cu ochii bulbucati si nasul turtit, ma face sa zambesc. Ma privesc in oglinda mare si intreaga, luminata de spoturile din tavan. Imi strang mai bine cravata in timp ce cuptorul cu microunde ma anunta ca mi-a preagatit micul dejun. Ceaiul de cimbru e cald. Numai bun. Imi savurez cornurile cu unt si citesc titlurile dintr-un ziar. Ceasul de la tata e la mana. E 6. Si nu visez. Sa fim seriosi. Mai am 10 ore. Arunc doi stropi de apa pe fata. Uitandu-ma in ciobul de oglinda murdara, mi se pare ca stopii se preling asemeanea unor lacrimi. Sau poate ca nu mi se pare. Mai am 10 ore....doar 10...