Teoria lui Nu

Emma nu a fost mereu aşa. Contrar obiceiului ei, acum nu cântă, nu îmi povesteşte care e trend-ul în materie de frizuri, nu râde de părul meu şi nu se joacă prin el cu mâna, explicându-mi cum m-ar tunde ea, nu numără căţeii drăguţi pe care îi vede pe stradă, nu îmi schimbă postul de radio, nu scoate limba la copilul din maşina alăturată de la semafor, nu îmi spune „e roşu, dar tu poţi să treci”, nu mă întreabă dacă poate să apese pe nu ştiu ce buton, nu mănâncă bomboane Raffaello, nu caută zece minute prin poşetă, nu mă întreabă dacă nu i-am văzut rujul roz, nu îmi arată casa cu mansardă unde a copilărit ea, nu îmi aduce aminte de Poznaşul, un câine mic şi alb, cu o pată neagră pe ochiul stâng, nu clipeşte des atunci când trecem pe lângă Mac, nu flirtează cu băiatul de la Drive, nu îmi reproşează că nu las oamenii să treacă pe trecerea de pietoni, nu soarbe prin paiul verde şi ultima picătură de cola, nu îmi zdrăngăneşte la ureche cubuleţele de gheaţă rămase în pahar, nu mă priveşte pe sub gene, nu se joacă pe urechea mea cu un cubuleţ de gheaţă, nu mă sărută exact atunci când vreau să depăşesc pe cineva, nu se întinde ca o pisică, nu îşi dă buzele cu gloss roz, nu clipoceşte din buze până ce mă face să râd, nu mă obligă să vorbesc la telefon cu mama ei, nu îmi descrie fanteziile ei în materie de îngheţată, nici măcar nu mai vorbeşte. Acum stă cuminte în dreapta mea. Nu mai are 17 ani.