Sta acolo, langa geamul de la bucatarie, rezemata de calorifer. Ma priveste nemiscata, cu buzele inclestate, fara sa clipeasca, fara sa faca cel mai mic gest din care sa-mi dau seama daca trebuie sa-i repet ce am zis, sau a inteles...A inteles...Ochii ei mari, albastri, ce capata straluciri de violet vara si de verde iarna, sunt umezi si mi se par mai frumosi ca niciodata. E din cauza luminii de dimineata sau poate ca o privesc pentru prima data cu adevarat in ochi. Mai ales ca de obicei sunt acoperiti de niste ochelari de soare mari si rotunzi, cu rama de metal cromat. Parca si parul, cu bucle usoare, blonde, ii sta altfel. Nu!!..cu siguranta e lumina. Cea mai blonduta dintre suvite i s-a lipit de obrazul rosior si umed, rugandu-ma parca sa o eliberez. A alergat pe scari doar ca sa ajunga mai repede, sa-mi spuna nu stiu ce prostioara descoperita in ultima vreme, insa acum ma priveste ca pe un strain si nu spune nimic. E prima data cand tace mai mult de un minut.
Ne-am cunoscut intr-o seara al naibii de rece de noiembrie. Trecuse de ora 6 si se intunecase bine. Ma gandeam cum ar fi sa cazi pe o vreme ca asta intr-o apa atat de murdara si cu siguranta atat de rece. Si ceata asta e atat de sacaitoare. Atat de groasa incat parca ii simt gustul si mirosul. Mai stau un pic, desi mi-au inghetat mainile pe balustrada rece, de aluminiu imbibat cu ceata. Mai stau un pic, macar pentru aerul proaspat si atat de parfumat. E pustiu si nu se aude nici un zgomot. Doar apa ce se loveste de piciorul podului. Stiu ca pot sa plec in orice moment si sa ma urc in masina unde e cald. Insa acolo nu miroase a ceata si a frunze, a cladiri, a copaci umflati de apa, a beton si sticla armata ce ma fereste de apa rece si murdara. Acolo miroase a braduti de 5 lei bucata. Au inceput sa-mi inghete si picoarele, asa ca mai bine plec. Tocmai cand incercam sa-mi dezmortesc un pic picioarele, pregatindu-le pentru calatoria de 20 de pasi pana la masina, apare ea. E intr-un pardesiu gri cu stelute negre. Cizme lungi, cu tocuri inalte, ce strica linistea de pana acum. Calca incet pe pavajul umed si lucios, pentru a nu face zgomot, sau de teama sa nu alunece. Se opreste langa mine. Incerc sa-i ofer ceva mai mult spatiu si vreau sa plec, insa sunt luat la rost:
-Tu de ce esti trist ? dupa cateva secunde, in care ma gandesc foarte constiincios daca sunt trist, si daca da, de ce?, fac o analiza riguroasa a vietii mele de pana atunci si ii raspund ca nu sunt trist. Dupa care zambesc scurt si vreau sa plec.
-Nu, serios de ce esti trist? nu ma crede. Si daca as fi trist, e atat de naiva incat sa isi imagineze ca as spune unei necunoscute de ce sunt trist?
-Daca nu esti trist…ce cauti pe frigul asta, singur la plimbare? da de unde stie ea ca eu ma plimb?, poate ca vreau sa ma arunc in apa, si ea ma tine de la treaba! Insa nu pot sa-i spun asta. Daca ii spun, ii dau dreptate ca sunt mai mult decat trist… Sau poate ca sunt un personaj foarte excentric, primul om fericit care s-a sinucis. In cele din urma ii repet ca nu sunt trist, sunt doar putin mai excentric.
-Pacat, pentru ca eu nu stau de vorba cu oamenii fericiti! Zambeste, privindu-ma pentru o secunda, dupa care isi retrage repede privirea indepartandu-se cu un pas de mine.
-Daca imi mai pui 2-3 intrebari existentiale o sa-mi treaca repede fericirea..si atunci o sa putem vorbi. Ma priveste in ochi, zambeste si rade, asta asa doar ca sa imi arate ca are simtul umorului, in timp ce cu mana stanga ma loveste usor in umar, ca pe un prieten vechi, desi ne cunoastem de cateva minute. Cunoastem e mult prea mult. Nu stiu decat ca este o tipa ce nu vorbeste cu oamenii fericiti, nu stiu nici macar cum o cheama. Aveam sa aflu peste cateva minute cand am stabilit ca amandoi suntem niste oameni foarte deschisi, desi eu uneori nu sunt deloc asa. Ca nu are rost sa ne pierdem timpul cu discutii despre zodiac, vedete, creme si cum sa-ti vopsesti parul - trebuia sa o pun sa semneze, pentru ca mai tarziu am regretat. Cu intrebari de genul „si daca as muri maine, ce mi-ai spune?” Am mai hotarat ca vom incerca pentru inceput sa fim prieteni.Ca indiferent de ce ascundem in suflet, atunci cand ne aflam pe pod nu avem voie sa mintim, ...si multe alte chestii prostesti, multe dintre ele uitate sau incalcate mai apoi.
Nu m-am gandit nici macar o secunda ca aveam sa regret mai tarziu. Era o seara al naibii de rece, dar eu uitasem si de mainile inghetate si de picioarele amortite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu