Track3 - Un pachet de tigari

-Auzi....opresc la non-stop?

-De ce?

-Ai si tu niste bani sa luam tigari?

George. Are felul lui subtil de a-ti spune lucruri. “Ai si tu niste bani” adica eu platesc, el nu are bani, sau are dar ii tine ca sa ia tampenii pentru gagica lui nasoasa. “Sa luam tigari”. Prin aceste cuvinte simple si foarte bine alese, George incearca sa-mi transimita ideea de intrajutorare. Din aceste tigari – ale noastre – prin bunatatea lui, imi va oferi si mie cateva. Nu prea multe. Vreo 7-8, isotite de mesajul ce tradeaza darnicia:“Ia, ma, sa ai si tu”. Scena se incheie cu un zambet insotit de alte cuvinte: “Ce, ma, vrei sa mori? Eu de ce sunt aici?”

-Baaa...ia si o bere, da-te-n pula mea, nu fi bulangiu.!

-Iau, ma.

In cambuzele astea din cartier vand mereu aceleasi fete. Nici una nu rezista mai mult de 3-4 luni. Se plictisesc repede de betivi,drogati, tepari, lame la gat, curve si pesti, patroni ce le-au angajat doar ca sa le futa, pensionari pisati. Si toate seamana intre ele. Mici de inaltime cu parul ciufulit, avand o culoare indoielnica, mereu imbracate mai gros, pentru ca si vara se face destul de frig peste noapte. Mereu triste, mereu obosite, mereu cu cearcane. Nu stiu de ce fac asta. Bine, e mai ok decat sa ti-o tragi cu toti burtosii....De aici pleaca acasa, atunci cand le vine schimbul la 7 dimineata. Acasa insemnand o garsoniera unde stau cu chirie. Un pat si un aragaz, miroase mereu a cartofi prajiti si unde mori de cald daca e vara. Iarna ingheti. Normal. Bine, hai. Mai pune si un iubit la fel de pirpiriu ca si ele. Doua perechi de blugi negri, cateva tricouri, o vesta din lana impletita de vreo bunica decedata si care le-a lasat o fasie de pamant la tara. O pereche de pantofi si una de cizme. Alte nimicuri.Ti-am rezumat viata lor. De ce? Ca sa intelegi de ce atunci cand intru, impingand cu greu usa mizerabila, sunt intrebat in aceeasi secunda:”Ce vreeei?”

Bine ca nu a coborat si George. Avea el niste raspunsuri pentru astfel de situatii.Si toate incepeau cu “sa-ti dau la muie”. Sau le raspundea foarte politicos.”As vrea sa va intreb daca nu aveti peste”. “Nuuu!!” “Si nu vreti unul?”

-Un kent si o bere la doi litri.

-Berea ti-o iei din frigider. 8 lei.

Doi batrani casca ochii la nu stiu ce biscuiti pusi in borcane de plastic. Amandoi in pardesie. Ea negru, el crem. Se tin de brat. Nu zic nimic. Nici macar nu se privesc. Se uita la biscuiti in tacere. George claxoneaza de zor. Afara, aerul rece de toamna are miros de otel. E intuneric si ma simt singur.

-Cat trebuie sa-ti dau? Imi zice George in timp ce desface in graba pachetul de tigari.

-Nimic, ma... si o secunda sau mai multe, nu mai zicem nimic..

-Lasa, ma, ca o sa ne scoatem si noi. O sa vezi...

-Hai sa mergem. E tarziu..

Track2 - Tata

53 de ani. Atat avea. L-au aruncat afara ca pe un caine. L-au trimis intr-un spital si i-au zis ca o sa se faca bine. Arsuri de gradul doi si trei pe 40% din suprafata corpului. Ca in doua-trei luni reia lucrul. Sa nu isi faca probleme. Are postul asigurat. Un om cu vechimea si experienta lui nu gasesti asa usor. Cand a fost externat a primit si decizia de concediere. Sunt multi someri, nu au avut ce sa faca. Nu puteau sa lase postul neacoperit o perioada atat de lunga. Le pare rau, il inteleg prin ce trece, dar sunt siguri ca o sa se descurce. Oamenii cu experienta lui sunt foarte cautati. Baaa! Atunci de ce il dati afara? Si daca va intereseaza nu s-a descurcat. Nu s-a descurcat deloc!! In ultimul an a tot incercat sa-si gaseasca ceva. Aceeasi poveste si acelasi raspuns idiot insotit de un zambet tampit apartinand unei tarfe junioare de la HR. “Mmm..54 de ani! Ne pare rau, nu putem sa va ajutam”. Ce mortii ma-tii stii tu sa faci de esti asa de importanta? Abia scrii doua cuvinte si mai stii si tu cate un “yes”, cate un “is not in the office right now”! Stii sa repari un Heidelberg GTOV 52? Sau poate te pricepi mai bine la un Ideal 7228? Nu! Atunci macar lasa-l sa-ti spuna de ce a venit aici si ce stie sa faca. Apoi poti sa-l arunci in strada! Si batranul ce crezi ca face? Se ridica in picioare si ii spune: “Va multumesc pentru timpul pe care mi l-ati acordat. Saru`mana!” Iese calm, tinandu-si basca lui cu patratele albastre cu ambele maini. Am iesit si eu repede dupa el. Nu ca sa-l prind. Doar ca sa nu o bat pe tarfa ce continua sa zambeasca. Pe scari am vazut ca avea ochii umezi. Atunci a fost prima data cand mi-a fost mila de el. M-a batut pe umar si m-a privit cumva anume. Cu ochii unui om invins de viata. “Sa te tii de scoala. Sa nu ajungi asa ca mine. Vezi si tu cat e de greu”. De atunci nu s-a mai dus la nici un interviu. Nu si-a mai cautat nimic. Acum sta toata ziua la televizor, imbracat numai intr-un maiou jegos putind a tigara. Fumeaza de rupe toata ziua. Intr-o seara nu mai putea sa respire asa ca l-am bagat in cada ca sa-l spal cu apa rece. Sa-si revina. Tremura si abia mai respira. Atunci mi-am dat seama cat de mult a slabit. Nu era nimic mai mult decat un batran slabanog ce se straduia din toate puterile sa respire. A fost a doua oara cand mi-a fost mila de el.

De fiecare data cand ma vede prin casa ma intreaba de facultate. Cum merge? Cat mai am? Am nevoie de ceva? De parca ar avea el cu ce sa ma ajute. Nici nu apuc sa zic ceva ca mi-o baga pe aia cu conditiile. Ca el nu a avut posibilitatile mele. Ca el la varsta mea deja muncea zi si noapte. Ca daca era in locul meu...ajungea mare. Poate ca are dreptate, poate ca eu nu o sa ajung nici macar ce a ajuns el.

Track1 - Intro

Cum ai ajuns aici? Drogat, dezbracat, lesinat pe gresia rece. Si intunericul asta..Ma sufoca. Ce e cu tine? Te rog eu, respira! Maine vei fi bine. E ca o raceala ce iti trece dupa o noapte lunga de somn si un ceai de cimbru cu lamaie. Totul va fi bine.. Te rog eu, respira ! E frig....te rog respira! Nu stiu ce mai crezi tu, dar eu…Eu am impresia ca asta a fost tot, amice ! Iti amintesti cum a inceput totul ? Erai la Babanu`, cu un picior rezemat de gard….

Imi fumez linistit tigara si ma uit la prostii astia doi care se cearta in fiecare zi...

- Bai Babane, da-te-n pula mea, ca nu ti-am cerut marea cu sarea, ti-am cerut sa-mi pui si mie o capota!

Baiatul asta inalt, slabut si blond, ce discuta in termeni tehnici cu Babanu`, e tovarasul meu cel mai bun. Chiar daca abia a terminat liceul iar din doua cuvinte trei au o legatura sigura cu pula. Termen tehnic. Am crescut pe aceeasi strada murdara si plina de tigani dintr-un cartier de la marginea lumii. Unde apa calda si politia veneau doar o data pe luna. Si atunci cateva ore. Asa ajungi sa poti trece in CV limba rromana ca limba straina. Pana sa mai crestem un pic am visat... Am visat ca intr-o zi o sa ajungem si noi oameni cu case si masini. Cu timpul ne-am linistit. Am inteles, ca pentru moment, nu vom ajunge mai departe de atat. Eu student la constructii, iar George vanzator/ciorditor de masini. Sau reprezentant vanzari auto cum spune el cand e intrebat pe la vreun interviu ce experienta are si unde a mai lucrat. Cand nu e la Babanu` ca sa-i mai vanda vreo portiera luata de pe la vreo rabla, George e cu gagica lui blonda si cu nasul mare. Si care de fiecare data cand vrea sa para si ea dragastoasa nu gaseste altceva mai bun de facut decat sa-l intrebe pe asta, pe un ton dulce: cine te iubeste pe tine? Raspunsul e mereu acelasi: ma-ta!

- Baaaa, ce pula mea faci acolo? Iar visezi? Vino `ncoa! Nu vezi ca te strigam?

- Vin, ma! Imi arunc tigara. O sting cu ciuda, avand grija sa rotesc piciorul de cat mai multe ori. Ce vreti, ma?

- M-au sunat astia. Trebuie sa mergem!

- Unde?

- In ma-ta!!! Las` ca o sa vezi tu. Te duc in excursie. O sa-ti placa. De ce esti prost!

Prost nu eram...

VII Viziunea lui Schultz

“Nimic nu e real. Deschide ochii, deschide ochii...” De vreo zece minute stateam intins pe podea si urmaream miscarea norilor. Cand stai la zece cerul iti este mult mai apoape. Il simti cum apasa greu. Eram pe podea si ma incalzeam la soare precum un guster...cand..Am avut o viziune. Probabil de la prea mult acool. Macar asa pot sa ii gasesc o explicatie cat de cat logica. Emma..Era imbracata intr-o rochie alba. Nu stiu unde eram exact. Eram undeva la tara. O casa veche cu geamuri vopsite in verde. O casa mica. Asa cum avea bunicul meu. Cu doua camere si un hol. Din casa asta cu usi cu vopsea scorojita au iesit doi preoti. Si apoi inca doi. Impreuna carau pe un fel de targa un trup de fata bruneta. In fata casei, imediat ce coborai treptele de beton, incepea un lan de grau. Culorile erau puternice. Si parca se amestecau. Ca intr-o pictura de Van Gogh. Cerul era intunecat. Vantul sufla cu putere. Atmosfera devenea din ce in ce mai apasatoare si mai terifianta pe masura ce preotii ieseau din casa, carand trupul fetei. S-au oprit in fata casei. Au asteptat cateva minute in tacere. In tot acest timp, eu ma aflam la marginea lanului de grau privind linistit. Asa cum privesti o inmormantare in care nu esti implicat emotional in nici un fel. Pe jumatate curios, cine o fi tanara? Pe jumatate indiferent, de ce mai pierd vremea pe aici? Dupa ce au stat cateva minute fara sa faca ceva anume, fara sa se miste, la un moment dat, prin lanul de grau s-a format un drum. Asa cum Marea Rosie a fost despicata in doua de catre Moise. Totul a inceput sa capete sunet. Vantul se auzea mai tare, se auzeau plansete. Lucru pe care nu il remarcasem pana atunci. Au pornit. Cei patru preoti, carand targa pe care se afla trupul unei fetei, au pornit. Cu pasi lenti, dar siguri, se indreptau catre drumul despicat in lanul de grau. Ma uitam la acest proces fara nici o emotie, pana cand...pana cand au ajuns in dreptul meu. Fata de pe targa era ea. Era Emma. Din clipa aceea totul parca a fost dat pe repede inainte. Nu stiam ce sa mai fac. Nn stiam ce se intampla. Am urmat drumul croit in lanul de grau alaturi de cei patru preoti. Cand s-a pierdut in zare casa veche, am ajuns la un rau. Un rau linistit. Asa cum e Siretul. Un rau ce curge lin, fara sa te simti amenintat in vreun fel. La acest rau ne-am oprit. Nu plangeam desi mi-as fi dorit. Nu vorbeam pentru ca nu aveam cu cine. Nu intelegeam pentru ca nu avea cine sa imi explice. Doar priveam. Cei patru preoti tacuti au coborat targa pe pamant. Nimeni nu spunea nimic. Nici o rugaciune. Nici macar plansetul infunfat al unei posibile mame nu se mai auzea. Se auzea doar raul. Poate ca era raul meu. Si eu nu il recunosteam. Asa cum nu eram sigur ca fiinta in rochita alba, ce tine ochii inchisi, e Emma. Nu mai eram sigur de nimic. Nici macar nu mai stiam cine sunt eu si cum am ajuns aici. Ca la un semn, fara sa vorbeasca intre ei, preotii au lasat targa sa alunece usor pe apa. Iar raul nu a refuzat asa o jertfa. Fiinta aceea pe care eu stiam ca o iubesc se indeparta de mine fara ca eu sa am vreo reactie. Desi inchisi, ochii varsau lacrimi. Cei patru preoti priveau cum trupul este purtat de ape pana ce ajunge departe. In mijlocul apelor. Invaluit de un foc ce nu mistuie, trupul s-a ridica. Emma a deschis ochii. Traieste!! Cu vocea ei calma, fara sa tradeze macar o umbra de frica sau de neliniste, mi-a spus : “Nimic nu real. Deschide ochii, deschide ochii!”.

Nu am inteles ce a vrut sa zica . “Nimic nu e real”. Ce nu e real... Eu sunt real? Cat e de adevarat ca mai am doar patru ore de trait?

VI Emma

- Prefer sa merg singura! Mi-a spus asta ca si cum era de la sine inteles ca eu tin mortis sa o insotesc, apoi mi-a aruncat o privire acra peste umar.

- Atunci nu ai decat sa mergi mai repede sau mai incet decat mine!

Asa ne-am cunoscut. Eram pe un bulevard foarte aglomerat si din aceasta cauza eram obligat sa merg alaturi de o tipa draguta de felul ei, dar care era mai plictisita si mai morocanoasa decat un sofer de tir de cursa lunga ajuns la destinatie. Nu stiu cum am reusit, insa pana la urma am ajuns sa discutam despre fizica. Ceva legat de principiul actiunii si reactiunii. Cel mai probabil am ajuns aici dupa amenintarile ei, frumos si foarte politicos formulate, ca ma pocneste. Pana la coltul bulevardului, acolo unde eu faceam stanga catre parc si catre casa, mai aveam cateva minute de mers. Cel putin cinci. Pe langa faptul ca era imbulzeala, mai eram nevoit sa merg si cu o tipa antipatica, dar care mirosea extraordinar de bine. Poate ca si de asta nu m-am oprit cateva secunde, cu riscul de a fi calcat pe picioare sau de a fi injurat de un functionar grabit sa ajunga acasa la sotie si copii, inainte de sapte. Ca nu cumva recordul lui perfect sa fie stricat. Miroasea cald. Nu era miroul unui parfum sau al unei creme. Era mirosul ei. Mirosea a ploaie de vara. Ma aflam in stanga ei, un pic mai in spate decat ea. Ea mergea grabita, calcand hotarata. Din cand in cand se mai uita cu coada ochiului sa vada daca nu cumva am disparut. Eu insa abia daca o observam . Eram fascinat de parfumul pielii ei. Zambeam. Poate ca si de asta la un moment s-a enervat.

- Pana aici!! S-a oprit brusc, m-a prins de brat si m-a tras spre gardul din fier ornat cu flori albe. Am iesit din multime, nu fara sa fim usor bruscati. Mi-am asezat un pic gulerul de la camasa.

- Asa!! Si acum? Ce o sa faci? Probabil ca se astepta sa reactionez altfel. Poate chiar sa devin usor violent. Mai ales dupa ce ii povestisem de principiul actiunii si reactiunii. Insa asa…eu ii puneam pe cel mai calm ton o intrebare. Simpla, asteptand un raspuns la fel de simplu.

- Ce vrei de la mine? Ii raspund in graba. Nimic. Profit de un spatiu liber lasat de un soldatel ce aruncase o hartie la cos. Ma arunc si eu in curentul de oameni. Nu credeam ca va veni dupa mine. Speram, dar nu credeam. Mi-am dat seama ca se apropie dupa parfumul moale si atat de neobisnuit.

- Stai! Eu sunt Emma. Se schimbase. Vocea, mimica fetei. Puteam sa jur ca ea nu e una si aceeasi cu tipa acra si morocanoasa pe care o intalnisem la intrarea pe bulevard. Parfumul insa ramasese neschimbat. Eu sunt Schultz si merg singur. Iar de la intrebarea “Si unde mergi tu singur?” am ajuns la mine. Acolo mergem eu. Mergeam singur. In ziua aceea de inceput de vara lucrurile au stat un pic altfel. Si mult timp dupa asta. Pana la urma Emma a stiut de ce mi-a zis inca dinainte de a o cunoaste ca prefera sa mearga singura. Pentru ca asa era ea. Ii era bine singura. Iar eu nu am facut decat sa stric armonia. A mea si a ei. Iar acum platesc pentru asta. Mai am cinci ore.

Mdaa...

Merge? Gata? Baaaa…vezi ca eu zic, bine? I-ai dat drumul? Bine!

Ultima carte citita: Mitch Albom – “Marti cu Morrie”. Sau “O limba comuna” de Sorin Stoica. Imbatranesc. Nu mai stiu exact.

Ultima carte neterminata: Maxim Gorki – “La stapan”. Finalul devenise previzibil. Iar cand m-am prins de asta am abandonat si cartea. Am citit ultima pagina. Aveam dreptate.

Cred ca Miruna va fi fericita sa scrie despre carti. Oricum ii eram dator.

P.S - Tema data de Irina.

Ziua mea de azi

E 23:18. Pot sa stau un pic tolanit in fotoliul. Ceasul cu pendula ma va anunta printr-un gong ca e miezul noptii, in caz ca adorm. Imi promit ca nu voi sta decat doua-trei minute. Apoi ma voi ridica brusc. Voi face un dus si un ceai cu un strop de Jack. Pot sa lenevesc putin inainte sa plec. E liniste si e cald. Imi este bine. Am atipit cateva secunde sau minute. Nu stiu exact. M-am trezit speriat de un zgomot puternic. Ma uit la ceas. Nu e nici pe departe douasprezece. Usa camerei este izbita puternic de perete. Tot ce mai apuc sa vad sunt doi tipi in negru, invaluiti de un nor de fum. Mi s-a pus o cagula pe cap. Nu mai vad nimic. Sunt luat pe sus. Aud zgomotul pasilor in timp ce coboram scarile. Usa trantita a unei dubite. Motorul turat. Inima batandu-mi repede. Mergem de cel putin cincisprezece minute, Oprim cateva clipe. E o trecere de cale ferata. Trenul se apropie in viteza. Ii aud suieratul si zdranganitul rotilor ce se confunda cu bataile inimii mele. A trecut. Sunt invadat de o clipa de liniste. Doar o clipa. Pornim. Sunt sigur ca nu mai suntem in oras. Dupa vreo cinci minute oprim Usa dubitei e trantita din nou. Am coborat. Bocancii scrasnesc in pietris. Un zavor mare este ridicat cu un zgomot puternic. O usa uriasa este deschisa. Asta judecand dupa scartaitul ingrozitor si greoi pe care il produce. Sunt intr-o sala mare. Un hangar sau ceva asemanator. Orice sunet, cat de mic, este amplificat. Daca as fi un pic atent sunt sigur ca mi-as putea auzi ecoul batailor de inima. In sfarsit mi s-a scos cagula. Prin lumina puternica incep sa disting niste siluete. Cu cat ma obisnuiesc mai mult cu lumina cu atat imi par mai cunoscute. Sunt inconjurat de mai multi barbati in uniforma neagra. Uniforma ce mi se pare ca seamana foarte mult cu a mea. Nu mi se pare. Chiar este aceeasi uniforma. E uniforma serviciului antitero. Iar ei sunt colegii mei. Acum incep sa inteleg totul. Ma uit la ceas. E trecut de douasprezece. Astazi este prima mea zi de munca. Si tot ceea ce s-a intamplat cred ca a fost botezul.

Somnul

V Din cutie

Bai….pana la urma cu ce ramanem? Stau pe un scaunel din bucatarie, ingramadit intre masa si peretele rece, pe care il simt ca pe un cub urias de gheata. Stau si ma intreb: pana la urma cu ce ramanem? De exemplu eu. Eu cu ce raman? Eu. Schultz Ion. Nu stiu de ce, dar de cand m-am trezit am tendinta de a cataloga, de a pune in ordine, de a numara, de a face inventarul, de a ma gandi la ceea ce am eu, la ceea ce am realizat. Poate pentru ca voi muri in mai putin de sapte ore. Se poate. De exemplu acum. Nu ti-am zis, ti-am ascuns asta. Am o cutie. Nu e cine stie ce. E o cutie din aia de pantofi, alba cu o dunga portocalie. Pastrez in ea amintiri ce prin hazard sau indemanarea cuiva au capatat si o forma materiala. Iar acum ce fac? Te-ai prins. Cotrobai prin ele. Le-am imprastiat pe masa. Asa cum faci cu piesele unui joc de puzzle.Le adun una cate una, le pun in ordine in cutie si incerc sa imi refac trecutul. Bun. Inspir adanc inainte ca sa ma apuc de treaba. Din gramada de amintiri imprastiate pe o musama roasa extrag o bratara. Nu am purtat-o niciodata. Poate si pentru ca nu imi place sa am chestii care sa atarne pe mana mea. Am primit-o cand inca nu facusem optsprezece ani. Doua fotografii primite de 1 Martie. Cu tot cu snuruletul ala in alb si rosu, cu dedicatie. Cu tot tacamul. Nu o sa insist cu detalii de genul cine aprare in fotografii, cand au fost facute, ce scrie in dedicatie. Stiu ca nu te intereseaza. Nu vreau sa te plictisesc. Continuam ? Cateva fotografii cu mine. Fotografii din alea tip buletin. Una e si cu tata. Niste legitimatii. Din liceu sau cam asa ceva. Cateva bilete. Unul la opera, unul la un concert si unul pana la Brasov. Asta e un bilet de tren. Rapid, vagonul 7, locul 85. Un biletel pe care sunt notate doua date. E un pariu. L-am si pierdut dar ce conteaza. Teoretic trebuie sa dau o sticla de Jack. Am uitat pana si eu, ca sa nu mai zic de tipa cu care l-am pus. Nici nu stie ca ii sunt dator cu un jack. Iar peste cateva ore chiar nu o sa aiba cine sa i-l mai dea. Un portret desenat pe o foaie cerata. Cel mai probabil. E portretul meu. Tot cu dedicatie. “Cu drag celui drag”. Alt biletel: “Esti un fatarnic! Stii bine sa-ti ascunzi sensibilitate!”. Mai scria ceva pe acolo, dar o sa trec repede, pentru ca am gasit ceva cu adevarat interesant. O tema la Limba Romana: “Elaborati trei poezii in trei stiluri diferite ( Eminescu, Bacovia, Arghezi etc)”. Tot din liceu. Tema are si o rezolvare. Stiu ca o sa mor curand. Asa ca pot sa iti citesc cateva versuri...Ultima strofa dintr-o poezie. Cu morti si alte nebunii:

“Si-n stanga mea mai sunt inca trei morti,

Ce stau pe-o banca si discuta toti.

E noapte -afara, negru ca de fum.

Si toti sunt morti si toti sunt scrum.”

Bine. Am si cateva mai vesele. Doua. Ai retinut ca de toate sunt trei. Ce vrei? Daca astea erau cerintele temei! Am mai gasit ceva. Un mail de amenintare. Ciudat e ca e de la o fata. Si mai ciudat e ca atunci cand l-a scris tinea mult la mine. Incepe cam asa: “Subject: Sunt in continuare suparata!!!!!!” Cu sase semne de exclamare. ”Dupa cum vezi, eu itzi scriu in continuare, chiar daca nimeni nu vrea sa-mi raspunda...................” Nouasprezece puncete de suspensie. “De tine vorbeam”. Apoi urmeaza niste repetitii. Ma refer aici la doua cuvinte. Ca sa fiu mai exact: bat...repetat de doua ori, tare...repetat de sase ori. Bine..pana la urma mesajul e unul dragastos, pentru ca se termina cu : « pupic,botic,mic, mic,mic ». Ma rog.. Si cu o semnatura. O clipa am zambit, acum insa nu prea imi mai arde sa fac asta. Am gasit o bancnota de un dolar. Am castigat-o in urma unui pariu.Ar fi trebuit sa fie verde. Dar nu e. E rosie. Plina de urmele unor buze rujate cu grija. Buzele ei. Iti dai seama? O parte din parfumul lor, o parte din rujul ei rosu se afla chiar aici. In fata mea. Tot ce mi-a mai ramas de la ea e bancnota asta de un dolar si o fotografie cu ea. Cu parul brunet, cu ochii mari, calzi si umezi. O fotografie cu un sarut imprimat pe spate impreuna cu o data: 16 iunie 2007. Daca Sophie nu mi-ar canta la ureche “Rien de rien”….as fi avut si eu ochii umezi...

Nu am inteles de ce? Iar acum stiu ca e prea tarziu ca sa mai aflu. Ma simt la fel de gol precum o colivie fara canar ...Si chiar daca as pleca acum dupa ea...tot ar fi prea tarziu. Pentru ca nu mai am decat sase ore.

Pescarul Aliman

IV Sophie

Esti minunata. Cu parul ud, dar mai ales brunet, te invarti prin camera dansand pe o melodie necunoscuta mie, dar mai ales pe care nu pot sa o inteleg. Iti aud zborul usor, dar mai ales chicotitul de pustoaica. Iti sta atat de bine in camasa mea rosie, dar mai ales cu ea desfacuta la cativa nasturi de sus. Te pivesc fara sa stiu cand trece timpul, dar mai ales fara sa imi mai pese ca voi muri curand. Ai fost mereu cu mine dar eu abia acum observ cat esti de minunata. De fapt, cine esti tu si de unde ai aparut ? Acum imi dau seama ca nici macar nu stiu cati ani ai. Nu ti-as da mai mult de 20..Oricum, la tine varsta nu mai conteaza..Te-am cunoscut cu ceva timp in urma. Stateai singura intr-o casa mare cu balcon ce dadea spre un scuar. Erai ciufulita si timida, dar mai ales trista si nu aveai pe nimeni. Ti-am promis ca vom fi cei mai buni prieteni si de atunci am fost nedespartiti. Uneori ma intreb daca esti reala. Ma intreb daca nu cumva si tu esti o creatia a mintii mele, asemenea unei picturi, o pictura atat de buna, incat o confund cu realitatea. Singurele momente in care sunt convins ca nu e asa, sunt momentele in care simt cat esti de rece. Secunda aceea de gheata in care o simpla atingere de-a ta ma face sa realizez ca nu esti o faptura a acestei lumi, chiar si a unei lumi ce isi are salasul in imaginatia mea. Stai… Nu te mai misca. E ceva in privirea ta. Privirea ta…e calda. Calda, dar mai ales atat de cunoscuta. O stiu de undeva. Imi aduci aminte de cineva. Candva am pictat privirea asta ! Am pictat privirea si nu ochii, zambetul si nu buzele !! Probabil ca totul e in mintea mea... Tu esti Soohie. Tu esti Sophie, cea care atunci cand sunt trist se urca pe pervaz, isi strange genunchii la piept si priveste ploaia. Tu esti Sophie, cea care imi deseneaza zambete si omuleti ciufuliti pe geamul aburit. Tu esti Sophie, cea care ar fi vrut sa fuga la Paris, sa isi cumpere un brat de carti, sa se ascunda in cafenele, sa citeasca, sa asculte zumzetul cu vibratii frantuzesti si clinchetul unui sonerii de bicicleta cu roti mari si cosulet pentru flori. Tu esti Sophie, cea care s-ar fi pierdut pe strazile din Paris, ascunsa sub o palarie mare, alba cu buline negre. Esti Sophie, cea care nu ma intreaba niciodata ce fac. Nu pentru ca nu te intereseaza ci pentru ca stii deja. Tu esti micuta Sophie. Doar ca …semeni atat de mult cu ea…incat…Nu. Totul se petrece doar in mintea mea. Tu esti micuta Sophie…

Nu stiu cat am stat aici uitandu-ma la Sophie cum se prosteste. Nu stiu cand a trecut timpul si nici macar nu am realizat ca acul gramofonului a sarit, iar acum din melodia necunoscuta se neinteleasa nu se mai aude decat un pasaj repetat la nesfarsit : « stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul, stiu adevarul !». Niste sunete triste precum vajaitul vantului printr-un cimitir pustiu. Ma ridic de pe podea. Trebuie sa mai ascult inca odata. Sophie danseaza prin camera goala ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum melodia ar fi curs la fel de armonios. Invart in graba corbita de un auriu scorojit. Discul se invarte hipnotizant, cu un scartait usor la fiecare rotatie. Asez acul greoi. De data asta trebuie sa inteleg. « Stiu adevarul, …te rog nu ma minti… Stiu adevarul,…nu esti ce pari a fi…Sophie se opreste brusc din dansul ei doar ca sa-mi zambeasca. Un zambet lung si iertator.. In ciobul de oglinda din baie, in fiecare dimineata, nu vad decat aceeasi fata ciudata. Cu parul ciufulit si cearcane. Doar ca asta nu sunt eu ! Sophie, cine sunt eu ? Tu stii ca in mai putin de sapte ore eu voi muri ? Pana la urma, cine moare, Sophie ?

Suflete

Ultima dorinta

...

Sophie - ulei pe carton

Cuvant - ulei pe panza

III Precum ploaia

Golesc sticla de spirt+apa=te faci praf de pe masa. Pentru cateva minute o sa ma pot minti precum aurolacii ce trag din punga+prenandez=frate, nu te mai tine de mine, ca eu vreau sa zbor. Imi spun ca tot ceea ce mi se intampla nu e adevarat. O sa ma trezesc...o sa ma trezesc din cosmar...O sa ma trezesc intr-o casa mare cu gradina in care se ajunge printr-o usa culisanta. Voi avea un caine si multe tablouri scumpe. Si multi prieteni. Facem gratar. Radem de Mardare. E seara si miroase a levantica..Aproape ca mi-a reusit figura. Imi miroase a levantica! Sau doar a ploaie...a inceput sa ploua. Iubesc. Iubesc ploaia. E mereu altfel, desi in principiu fenomenul e acelasi. Vapori de apa condensati ce se indreapta catre pamant, atrasi de catre forta gravitationala, sub forma de picaturi. Si cu toate astea, ploaia e mereu diferita. La fel ca tine.. Ma insoteste cateva minute sau cateva zile. Cu stropi mari sau mici. Imi zambeste, asa ca ploua cu soare. Sau e nervoasa. Tuna si fulgera. Daca vrea sa plece, adie vantul ca sa o duca departe. E jucausa, de aceea topaie pe langa un curcubeu. E calda asa ca pot sa stau intins pe spate, in iarba, si sa vad stropii ce coboara iute sa-mi sarute fata. Sau poate ca e rece...e o ploaie de toamna. O doresc intr-o zi calduroasa, sau nu am chef de ea..E previzibila sau nu. Uneori se poarta urat cu mine...ai zice ca-i de gheata. Cand ploaia e trista plange cu stopi mari. Tu esti la fel ca ploaia. Poate si de aceea atunci cand ploua ma gandesc la tine. La tine si la lucrurile pentru care te-am placut atat de mult. 1. Felul in care iti miroase pielea. Caldut si primitor. 2. Coapsele. Bronzate, mereu bronzate. Eu sunt convins ca ele au fost create pentru a fi mangaiate si sarutate, insa tie ti-a trecut prin cap sa le folosesti si la altceva. La mers..care ocupa locul 3...

Intr-o noapte trista, pe cand ma aflam singur intr-o casa ce nu era a mea, Sophie a venit doar ca sa-mi spuna ceva legat de ploaie...Ploaia nu o poti inchide intr-o cutiuta, sau prinde in pumn. Eu si acum mai cred ca era vorba de tine..

S-a oprit ploaia. As vrea ca si ceasul cu cadran de aur sa se opreasca. Cu el si timpul. Mai sunt 8 ore...

II...

Stau lungit pe o saltea mizerabila si imi imaginez ca punctul negru din tavan se face din ce in ce mai mare, asemenea unei gauri negre, pana ce ma inghite. Prin gaura asta neagra, nascocita de imaginatia mea, pot sa ajung oriunde...

Am vrut sa te pictez. Asa cum erai tu in zilele cand ma trezeam cu tine la usa mea. Cu parul ravasit, cu doua-trei haine aruncate in graba pe tine. Erai vesela si calda precum o zi de vara. Am vrut sa te pictez...Dar mai ales am vrut sa iti pictez sufletul. L-as fi asezat cu mare grija, ca nu cumva sa-l ranesc, pe fotoliul de langa geam, un geam mare, ce porneste aproape din podea. Apoi as fi stat cateva minute. Sau poate ore, nu mi-as fi dat seama. As fi stat si l-as fi privit fara sa scot un sunet, fara sa clipesc. Deodata, m-as fi repezit la valiza de lemn in care imi tin tuburile. As fi scos paleta si pensoanele...

Imi mangai panza..alba, fina. Imi pregatesc culorile. Mi se pare ca am pictat suflete o viata intreaga, ceea ce fac e ca un studiu repetat la nesfarsit. Ma opresc o secunda. Doar o secunda. Cat sa trag aer in piep, cat sa iti privesc sufletul cu coada ochiului. Incep. Cu verde, cu mult verde. Cu verde de toate nuantele. Iti pictez sufletul cu verde. Apoi iti pictez zambetul, nu buzele. Cu galben. Stralucitor si aprins. Cu albastru, senin cum e cerul vara, iti pictez privirea, nu si ochii. In loc de sani ti-am pus doua mere. Tot verzi. Dintr-unul am muscat un pic..Tu nu stii dar...candva, atunci cand nu voi mai avea nici panze si nici foi, am sa pictez pe coapsa ta. Si atunci iti voi picta un sarut...

Pe frunte imi alearga picaturi de sudoare. Punctul negru din tavan e la locul lui. Am visat ceva, sau poate mi-am imaginat. Pictam. Eram intr-un atelier dintr-o mansarda cu geamuri largi si...o pictam. Nu mai stiu exact ce s-a intampalt doar ca...a fugit. S-a speriat si a fugit, ca nu cumva o parte din sufletul ei sa devina a mea. Tacerea aspra din jurul meu e taiata din secunda in secunda. Ceasul de la tata isi face constiincios treaba. Mai am noua ore...

Teoria lui Schultz

Imi fac inventarul: un sfert de sticla de votca, ramasa de aseara. 100 de ml de spirt ascunsi sub chiuveta din bucatarie. La nevoie, cu un filtru dintr-o coaja de paine veche, putina apa, se obtine ceva ce nu iti arde gatul de tot, inca de la prima inghititura. Doua cutii de bere. « Bere de calitate » , asa cum scrie pe cutia aurie. De doua ori, la mijloc si jos. Sa fie siguri ca sunt convins ca beau o bere buna. Asta ca backup. In cazul in care ti se pare ca are gust de posirca trasa dintr-o fermentatie de hamei. Sa fii convins ca te inseli. Sunt in frigider, dar la ce bun. Nu il tin in priza. Pentru ca in frigider de obicei nu am ce sa pun. Nu prea mananc pe acasa. Mananc mai mult in oras. Glumesc. Ceea ce imi cumpar mananc imediat. Nu ai idee cat de buni pot fi niste cartofi fierti cu sare si parizer. Iar cand imi fac de cap cumpar cate un kg de carne de mici. Nu imi permit sa fac provizii si nici nu ma incadrez in publicul tinta care face asta. De provizii se ocupa batraneii si harciogii. Nu eu. Sa recapitulam: 200 de votca + 150 de spirt cu apa, am zis eu ca la nevoie merge. In total 350. Am dat de dracu`. Nu e mult. De felul meu nu prea am multe prin casa. Sunt adeptul stilului de design interior « open spaces ». In bucatarie nu am decat o chiuveta veche, din fonta. Sub ea o puzderie de sticle. Sunt colectionar. Imi plac sticlele. Nu prea conteaza ce culoare sau ce forma au. Imi plac si cele subtiri, alungite ca si cum sticla topita s-a incapatanat sa se dezlipeasca de fierul ce le modela, intr-un sarut uscat. Imi plac si cele grasute ca un model feminin din Renastere. Le accept pana si pe cele mici. Important este sa fie pline si sa fie cu alcool. In bucatarie mai am o masa si un scaun. Dupa cum ti-am mai spus, apartamentul meu e mobilat destul de simplu. Intr-o camera am o saltea unde dorm si cateva rafturi, iar cealalta camera e goala. Peretii au fost candva albi. Acum au diferite nuante. De la un verde inchis produs de igrasie si pana la gri, de la fumul de tigara. Mai pune si o baie, cu un ciob de oglinda agatat de perete. Norocul meu e ca stau la 10. Pana la urma privelistea face totul. De aici de sus masinile din parcare par atat de mici. Ai crede ca e aproape imposibil sa le nimeresti cu o sticla dupa ce ai golit dintr-o inghititura otrava calduta. Si totusi se poate.

Ion. Lui tata nu i-au placut lucrurile complicate. Nici in cazul numelui meu nu a facut exceptie. In loc sa imi spuna Leonard, Sergiu sau Constantin, el mi-a zis simplu: Ion. Schultz Ion. Imi privesc mana si singurul lucru cu adevarat valoros pe care il mai am. Un ceas primit de la tata. Vineri. E 5 si 20 Mai am 10 ore si ceva. Nu e mult. E ultima zi din viata mea iar eu mi-o incep ca pe oricare alta. Trag doua, trei inghitituri din votca de pe masa. Imi tarai picioarele pana in baie. In fata ciobului de oglinda vad acelasi lucru pe care il vad in fiecare dimineata. Un fraier care nu a stiut ce sa aleaga. Aa..bine, acum e altul. E un fraier care nu a stiut ce sa aleaga si care va muri in aceasta dupa-amiaza. Are cearcane. Si parul ii sta aiurea. As vrea sa visez. Sa stiu ca daca ma spal cu apa pe fata ma voi trezi si atunci nu voi mai fi aici. Voi fi intr-o casa mare, nu intr-un apartament din placi. Afara e un soare prietenos. Adie un vant slabut.. Prin usa culisanta dintr-o sticla groasa si cu insertii metalice de un albastru senin, se vad bradutii argintii ce se leagana tacut. E foarte devreme, dar Mardare deja e ocupat sa alerge vrabiile ce se apropie de cusca lui. Doar cand ii vad fata lui amuzanta, cu ochii bulbucati si nasul turtit, ma face sa zambesc. Ma privesc in oglinda mare si intreaga, luminata de spoturile din tavan. Imi strang mai bine cravata in timp ce cuptorul cu microunde ma anunta ca mi-a preagatit micul dejun. Ceaiul de cimbru e cald. Numai bun. Imi savurez cornurile cu unt si citesc titlurile dintr-un ziar. Ceasul de la tata e la mana. E 6. Si nu visez. Sa fim seriosi. Mai am 10 ore. Arunc doi stropi de apa pe fata. Uitandu-ma in ciobul de oglinda murdara, mi se pare ca stopii se preling asemeanea unor lacrimi. Sau poate ca nu mi se pare. Mai am 10 ore....doar 10...

Teoria lui Nu

Emma nu a fost mereu aşa. Contrar obiceiului ei, acum nu cântă, nu îmi povesteşte care e trend-ul în materie de frizuri, nu râde de părul meu şi nu se joacă prin el cu mâna, explicându-mi cum m-ar tunde ea, nu numără căţeii drăguţi pe care îi vede pe stradă, nu îmi schimbă postul de radio, nu scoate limba la copilul din maşina alăturată de la semafor, nu îmi spune „e roşu, dar tu poţi să treci”, nu mă întreabă dacă poate să apese pe nu ştiu ce buton, nu mănâncă bomboane Raffaello, nu caută zece minute prin poşetă, nu mă întreabă dacă nu i-am văzut rujul roz, nu îmi arată casa cu mansardă unde a copilărit ea, nu îmi aduce aminte de Poznaşul, un câine mic şi alb, cu o pată neagră pe ochiul stâng, nu clipeşte des atunci când trecem pe lângă Mac, nu flirtează cu băiatul de la Drive, nu îmi reproşează că nu las oamenii să treacă pe trecerea de pietoni, nu soarbe prin paiul verde şi ultima picătură de cola, nu îmi zdrăngăneşte la ureche cubuleţele de gheaţă rămase în pahar, nu mă priveşte pe sub gene, nu se joacă pe urechea mea cu un cubuleţ de gheaţă, nu mă sărută exact atunci când vreau să depăşesc pe cineva, nu se întinde ca o pisică, nu îşi dă buzele cu gloss roz, nu clipoceşte din buze până ce mă face să râd, nu mă obligă să vorbesc la telefon cu mama ei, nu îmi descrie fanteziile ei în materie de îngheţată, nici măcar nu mai vorbeşte. Acum stă cuminte în dreapta mea. Nu mai are 17 ani.

Teorie cu brand

Râul meu

Teoria peretilor

La mine, soarele ajunge printr-o fereastra mica. Nu mai mare de 40x40 de centimetri. Ea e mesagerul meu cu lumea exterioara. Prin ea stiu ca afara e o furtuna de vara, cu ploi torentiale si fulgere ca niste degete uriase. Prin fereastra mea cea mica eu pot doar sa vad si sa-mi imaginez cum e acolo, afara. Cum ar fi sa pot sa alerg prin ploaie ca nebunul, jucandu-ma descult in baltitele calde si abia formate.Tot fereastra mea cea mica imi spune si cand vine prima ninsoare. O deschid si intind repede mana sa prind in palma un fulg ratacit de gaşcă. Prin fereastra mea cea mica, noaptea, cerul se vede ca un patratel albastru cu pistrui albi. La o fereasta atat de mica, iti dai seama ca nu se putea asorta decat o camera la fel de mica. Mie imi place sa-i spun camera mea. Desi daca ar fi sa ma iau dupa scrijeliturile de pe pereti pot sa spun ca aici a mai stat cel putin inca o persoana. Camera mea e atat de mica incat daca intind bratele aproape ca pot sa ating peretii. In ea am un pat. Patul meu. O masuta de lemn pe care am niste foi albe, cateva desene si multe creioane. Tin creioanele in doua paharute de plastic. Nu imi place sa le vad rostogolindu-se de colo-colo pe masa. Peretii mei sunt fascinanti. Nu am carti si nici reviste, asa ca citesc pereti. Sunt gri, scrisi de sus pana jos cu tot felul de mesaje. Cele mai multe sunt prea aiurea, asa ca nu am sa-ti spun chiar tot..E o poveste scrisa pe ei. Am incercat sa o refac, urmand mesajele si punandu-le intr-o ordine logica. Nu am descifrat inca tot. Uneori, am impresia ca ma regasesc printre cuvintele imprastiate prin colturi. As vrea sa plec de aici. E mult prea frig. Poate la fel de frig ca si in noaptea din povestea de pe pereti. Nici el nu a plecat. Cand zic el, ma refer la tipul ce probabil a scris toate mesajele astea. Unele dintre ele criptate, fara nici o logica, simple cuvinte ca singur, in mine, in soapta, frig, ambalaj. Iti spuneam ca nici el nu a plecat. El nu a plecat pentru ca nu a vrut. Eu pentru ca nu pot. Asta nu stii. Dar intre mine si lumea de afara e o afurisita de usa de sticla armata, doi gardieni, alte usi, un card de sarma, si mai multi gardieni, un zid inalt de sase metri. Doar atat. Stai. Citeste din nou. El nu a plecat pentru ca nu a vrut. E o mare minciuna. El nu a plecat pentru ca nu a avut curajul. Imagineaza-ti si tu: stai intins langa o tipa. E superba in orice lumina, dar mai ales in lumina asta slaba, probabil a lunii, dar nu te plictisesc cu descrieri, ca nici eu stiu exact. Peretii astia nu spun chiar tot. Ma urmaresti? O tipa superba doarme langa tine. Ti-am spus ca te mai si iubeste? Lumina lunii ii face coapsa dezvelita sa luceasca. Ii simti mirosul de piele catifelata. Tu ce naiba faci? Stai si o privesti...o admiri...si iti este foarte frig. La ce te gandesti? Eu stiu la ce te gandesti tu, insa tu nu ai idee la ce se gandea tipul asta, asta cu peretii. Stii la ce se gandea ? Ai sa razi si ai sa-i spui ca e un mare fraier. Si-a zis in soapta: “Ce naiba cauti tu aici? Locul tau nu e aici. Te ridici si pleci. Nu ma intereseaza cat e ceasul. Pleci si nu te mai intorci. Fara sa explici nimic. Simplu”. Ti-am zis ca e fraier. Atatea posibilitati....si el vrea sa plece. Sa se duca…naiba stie unde. Sa fie din nou singur. Pentru ca, desi e langa o tipa minunata, se simte tot singur. Si de ce crede toate astea? Din cauza unui simplu prieten. Bine, nu este chiar atat de simplu. Intamplator este pritenul lui cel mai bun. Este cel ce il cunoaste cel mai bine. Singurul care il cunoaste cu adevarat, asa cum este el. Cel ce nu il lasa sa simta!! Prietenul asta al lui...el este personajul negativ. In noaptea aceea friguroasa, uitandu-se la coapsa arcuita de langa el, vorbind in soapta, a hotarat ca nu mai poate continua asa. E dispus sa riste, vrea sa simta. Pentru asta, prietenul lui cel mai bun trebuie sa dispara. Am sa sar peste partea in care isi omoara prietenul, lasandu-l intr-o balta de sange, pe gresia din baie. Acum macar stiu de ce a ajuns aici, in locul asta trist. Cat de aiurea mi se pare. Imi imaginam ultima scena. Gresie albastra, un tip intins cu fata in jos. Sange. Pentru o clipa, insa doar o clipa, am avut sentimentul ca baiatul acela sunt eu.

-Ati vazut ce a desenat ieri? Mi s-a parut exceptional!

-Eee...am mai intalnit..un desen tipic schizofrenicilor cu forma paranoid-halucinatorie.. Mmm....Sa crezi ca ti-ai ucis prietenul cel mai bun cand de fapt....fascinant. Si sa scrii pe toti peretii, de sus pana jos, o mana de cuvinte...in mine, in soapta....

V Teorii despre viitor

Ciudat…Ma simt de parca as avea de cel putin trei ori greutatea mea. Stiu ca sunt aici. Nu stiu daca in momentul de fata visez, sau sunt constient. Dar inca sunt aici pe canapea. Sau ...Poate ca....Asta este....sunt mort... Pe naiba tunel, luminite...Daca as putea sa deschid macar ochii...as putea sa privesc in jur...si atunci as sti sigur. Imi este frig! Imi este friiiiiiiiiig !!! Asta e!!! Imi este frig! Inca am simturi, asta inseamna ca nu am murit. Ce aiurea...si eu care ma gandeam ca voi muri salvand pe cineva, sau facand nu stiu ce lucru maret, ca un erou.. Cel mai probabil inca sunt in viata, deci timpul nu este pierdut. E pentru prima data, in ultima vreme, cand ma bucur ca incep o noua zi. Iar asta nu prea sunt eu. Sunt intr-o stare de euforie generala. Fiecare coltisor din mine se bucura. Poate mi se trage de la Jack-ul de aseara. Ma simt ca si cum as fi indragostit de cea mai frumoasa fata din lume, iar ea tocmai mi-a zis ca simte la fel. Inca nu e nimic sigur, sa ne pastram calmul! Incet, incet, incep sa simt cate ceva. Am impresia ca am tot corpul amortit, brazdat de milioane de ace minuscule. Daca as reusi sa ma misc, sa deschid ochii, sa fac ceva...

-Buna dimineata!! Este ora 7! Un nou inceput de saptamana...Dar nu-i nimic, ascultam o melodie, mai dam un premiu, si uite ca e deja vineri. Si acum ceva care sa mearga la cafeaua de dimineata, pentru cei ce sunt mai matinali, sau sa va alunge definitiv somnul pentru cei ce abia s-au trezit...

Asa si? Pentru cei ce nu pot sa se trezeasca? Nimic? Si eu ma incadrez in publicul tinta. Stai un pic!! Asta e alarma de la ceasul cu radio. Sunt bine!...Spun bine pentru ca nu am alt termen sa definesc starea in care ma aflu. Si cum adica un nou inceput de saptamana? Petrecrea a fost sambata seara. Azi ar trebui sa fie....doar daca nu...Nu ma deranjeaza prea mult faptul ca nu ma pot misca...doar ca vreau sa ma pis.

-Sa vedem ce ne spun astrele pentru ziua de astazi..Incepem cu favoritii acestei luni : scorpion…Sunteti intr-o forma fizica extraordinara. Va simtiti plini de energie si gata de actiune...Punem pariu ca eu nici nu pot sa ma ridic din pat? Dupa-amiaza, o ruda apropiata va împrumuta o suma importanta sau va propune o colaborare de pe urma careia puteti câstiga bine. Seara o petreceti in compania prietenilor….Sagetator…Sansele sunt de partea ………..

Daca as fi murit…sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut. De azi incep sa fac tot ce nu am facut pana acum. De astazi am sa spun mai des „si mie mi-ar placea sa te mai vad”, sau „imi este dor”, sau „esti superba astazi”, nu doar iti sta foarte bine. Am sa spun mai des „multumesc” si „cu placere”. Si ceea ce este cel mai important: de azi am sa zambesc mai mult. Mi s-au dezmortit mainile si cred ca pot sa imi misc usor degetele. Deschide ochii! Deschide ochii! E o lumina calda in camera si atat de alba. Desi vad in ceata imi dau seama ca afara este o zi frumoasa de toamna. In centrul camerei, nu foarte departe de canapea, se afla masuta de lemn incrustat cu simboluri africane. Briosa mea este inca acolo… Lumanarica s-a topit, iar ceara s-a scurs pe briosa si pe masa. Pana la urma s-a stins…Asta conta, nu? Ca lumanarica sa fie stinsa. In ce fel..nu e atat de important. Numar pana la trei si te ridici. Te duci, faci un dus…nu stiu ce mai poti tu simti, dar cam puti, domnule! Unu, doi, ….trei…Ca sa vezi ce surpriza, nu reusesc. A doua oara merge. Fac ceea ce fac in fiecare dimineata, dus, caut haine, pun de o cafea, fara sa ma gandesc prea mult la ce s-a petrecut in ultimele zile, fara sa incerc sa-mi explic starea de spirit, fericirea, fara sa caut vreo explicatie pentru faptul ca zambesc din momentul in care am reusit sa ma ridic. Poate ca dorintele se mai si implinesc.

-Ora 9 si 15 minute, in continuare ii ascultam pe cei de la Vama veche…

Un lucru nu s-a schimbat sigur. Timpul asta trece la fel de repede…Rup o bucatica din briosa de pe masa. S-a intarit...este foarte dulce, are gust de ciocolata cu glazura de ceara si mi se lipeste de dinti..

Ar fi bine sa plec spre agentie. Sunt foarte punctual. Nu vreau sa stric recordul. Dar daca nu ma duc, nu imi poate reprosa nimeni ca am intarziat. Si am zis ca de azi fac ce nu am mai facut. Bine…am stabilit, stam acasa. Am sa ies pe terasa in aerul rece de dimineata si am sa strig toata ziua, cat pot de tare…sunt fericit! Nici asta nu am mai facut-o pana acum. Sau mai bine doar de doua, trei ori.

sfarsit

Teorie in culori

albastru
autoportret

IV Teoria de astazi

Astazi este ziua mea. Spune-ti La multi ani! La multi ani, fraiere! Cati am facut? 25? Cam asa ceva. Cu o eroare de plus-minus trei ani. Am imbatranit? Noooo...inca suntem in crestere! Esti acasa de cel putin o ora si ai ramas tot pe canapea. Ti-ai aruncat tenisii undeva pe drumul dintre holul cu arcada si living. Acum stai aici, incercand sa rememorezi ce naiba ai facut tu intr-o seara atat de speciala! Si? Ce am facut? Nu mare lucru…o mica petrecere, organizata de doi-trei prieteni si colegii de departament. Vizualizeaza: esti la Celeste. Ziduri de caramida arsa, lumini slabe si fotografii cu gangsteri. Un pluton de soldatei, cu pahare in mana, te fixeaza cu privirea imediat ce intri si te opresti cateva secunde, pentru a te obisnui cu lumina galbena, dar mai ales cu zgomotul. Zambesc toti, ca la o comanda. E un zambet larg si scurt. Nici macar nu e un zambet sincer. Tipii de langa bar ridica usor paharul. Ei zambesc pentru ca tu platesti Jack-ul. Zambeste fraiere, ce faci!! Zambeste!! Asa, vezi ca se poate! Acum ii saluti si spui ceva amuzant! Nu stiu ce e cu voi aici, eu doar eram prin zona si am intrat sa ma incalzesc un pic. Foarte amuzant, te-ai intrecut pe tine, nu am ce sa zic..mai bine bea ceva, poate iti vine cheful. Maria e deja langa tine. Te pupa pe obrajii reci si iti ureaza usor „La multi ani”!, asa, sa auzi numai tu. E urmata de intregul pluton de soldatei, colegi, colege, prieteni, prietene...pe multi nu ii stii. Toti iti spun aceeasi chestie: „La multi ani!”, la care se adauga toate urarile usor stupide formulate cu aceasta ocazie. Ai ramas cu privirea in gol si cu un brat de cadouri..Maria...e atat de calda in seara asta. Poate ca a fost singura care a tinut la tine fara sa-ti ceara ceva in schimb, fara srtategii si planuri, a fost sincera inca din prima secunda in care te-a intalnit. Si tu ce faci? O abandonezi cand va era mai bine…Uite, in momente de genul asta iti dai seama daca ai procedat bine sau nu. Cine ti-a soptit „La multi ani!” si ti-a dat un cadou mic, ambalat intr-o hartie verde, legat frumos cu o fundita rosie? Asa spuneam si eu! Gata! Nu uita de ce suntem aici. E ziua ta. In cocluzie, ar trebui sa fii fericit, asa ca intra in rol! Din fericire, totul a trecut destul de repede. Un Jack, doua, cei mai buni prieteni langa mine. Ne stim din liceu. Am ramas la fel, cel putin cu ei. Radem la aceleasi glume proaste, pe care le-am auzit de nenumarate ori, ca si cum le-am auzi acum pentru prima oara. Maria sta rezemata de peretele de caramida rosie. E imbracata intr-o rochita neagra. Ma trec fiori cand o privesc. Alearga doua cubulete de gheata printr-un pahar. . E trista de parca nu ar fi la o petrecere de ziua mea, ci la inmormantarea mea. Ma intreb daca ochii ei mari si negri ar plange. Mereu am glumit cu ea, cand venea vorba de ce facem daca unul dintre noi moare. Si nu stiu cum se facea, ca eu eram mereu cel nominalizat sa ia premiul. Daca mor sa nu plangi dupa mine...Sa te imbraci in cea mai frumoasa rochita, rosie, decoltata, sa-ti cumperi cea mai mare cutie de inghetata de ciocolata si sa o mananci in masina, asa cum faceam noi, privind stelele, semnalizand, din cand in cand, navelor extraterestre ca sunt radare pe traseu. Ea imi spunea, miscandu-si atat de repede ochisorii, incat ma ameteau, ca ma va bantui, ma va veghea, si atunci cand voi avea nevoie de ajutor, sa privesc cerul de vara, senin si albastru, si sa stiu ca ea este acolo pentru mine. Eram niste copii…si spuneam doar tampenii…

Astazi este ziua mea. Am 28 de ani, sunt singur si pe jumatate beat. Ce petrecere a mai fost si asta? Sa plece lumea acasa pe la 2 a.m? Noi nu suntem ca ei...noi o sa continuam petrecerea. Mai e ceva Jack pe un fund de sticla, vezi unde e. Si cadourile. Nu ai desfacut cadourile! Imi e atat de greu sa ma ridic de pe canapea, dar, azi e ziua ta, asa ca fac tot ce vrei. Cadoul de la Maria…inca mai pastreaza parfumul ei..Desfac cu grija fundita rosie. O asez pe masa, intr-o ordine desavarsita. Trag usor de hartia verde, si desfac primul colt, al doilea, o pun langa fundita. Rasuflu usurat. Am reusit sa-l desfac, fara sa rup hartia. Un biletel, o briosa, o lumanarica alba si o bricheta. Zambesc...ne stim de multi ani si ea inca reuseste sa ma surprinda! Instant wish kit, asta scrie pe biletel. Instructiuni de folosire: 1. se ia briosa, este o briosa mare cu ciocolata, cu bucatele de ciocolata infipte in aluatul pufos, si se asaza pe o farfurioara. Nu avem farfurioara, punem direct pe masuta. 2. lumanarica se infige in briosa. O iau si o infig cu grija. 3 cu bricheta, o bricheta asemenea unui cub de metal, se aprinde lumanarica. Urmez constiincios fiecare pas. Un lucru atat de mic si face o lumina atat de mare in bezna din jurul meu. 4. iti pui o dorinta, ai grija se va indeplini! Imi dorsesc sa…uite, vezi ce aiurea esti? Nici macar nu stii ce vrei. Ma gandesc cateva secunde. Vreau sa pot uita, vreau sa fiu din nou cum eram. Ma trantesc pe canapea... raman cu privirea in tavan. Mai este ceva.. 5. se trage aer in piep si plin de incredere se stinge lumanarica. Nu pot sa fac asta. E mica si arde atat de cuminte. Nu pot. Nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca pot sa-mi mai misc doar mainile. Sunt prea beat ca sa ma ridic de pe canapea, sa ma aplec peste masuta si sa o sting. Incerc sa creez un curent de aer cu mana. E mica, dar rezistenta si incapatanata. Nu reusesc sa o sting. In schimb, in toata agitatie, dau peste o cutiuta cu pastile pe langa mine. Luminal 20 de comprimate. De asta nu le gaseam…. Ce bine ca nu am stins lumanarica, pot sa citesc ce scrie. As vrea sa iau doar unul, sa dorm un pic, insa iar nu pot. Eu sunt prea beat, somniferele prea mici. Lumanarica arde linistita. E frumoasa si incep sa cred ca are si un usor parfum de brad. Scutur cutiuta in palma. Sa fie vreo 5-6 comprimate, cu o eroare de plus-minus trei. Ultima gura de Jack. Cald, dar merge la fix. Nu trebuie sa ma mai ridic, sa ma duc dupa apa. Lumanarica arde in voie. E atat de liniste incat o aud cum sfaraie A trecut de 3 a.m, ea nu a sunat. Nu a sunat pana acum, nu mai suna. Hai, doar nu te asteptai sa sune… Probabil a si uitat ca e ziua ta. Sau ti-a pierdut numarul. Sau poate ii este si ei teama , sa-ti auda vocea. Nu pot sa cred ca in tot acest timp, cat ai stat pe canapea, te-ai gandit la ea. Nu am stabilit noi ca am terminat povestea asta? Hai, culca-te, iar te culci tarziu si maine vei avea cearcane.

Aproape ai adormit si stiu ca nu e un moment potrivit sa te intreb asta dar, totusi, cate comprimate aveai in palma? Nu ca ar mai conta acum, oricum tu nu te mai poti misca, nu mai poti misca nici macar mainile. Nu iti este frica, nu iti este frica, nu iti este…

III Teorii despre regrete

De ce nu spune nimic? Macar sa tipe la mine. Sa ma injure, sa ma ameninte….Nimic. Sta in fata mea, ma priveste in ochi si tace. Simt ca am abrajii rosii si fierbinti. Expira usor ... zambeste. Buzele plinute, mereu date cu ruj roz, reusesc o executie de senzatie. Cel mai frumos zambet, de cand le-am cunoscut eu. Probabil au asteptat momentul asta si acum se razbuna pentru fiecare data cand le-am muscat usor, sau nu am vrut sa le sarut. Isi ia ochelarii cu rama cromata si gentuta de firma de pe masa. Se apropie usor de mine. Incerc sa-i mai zic ceva, dar sunt oprit. Un deget mic se afla deja la datorie pe buzele mele. Ma saruta, pastrand degetul cel mic lipit de buzele mele, apoi pleaca. Am auzit doar usa cum se inchide aproape fara nici un zgomot. Nu doar din cauza luminii imi parea mai frumoasa ca in orice zi. Inca tin la ea, iar ea nu ma ajuta deloc. Tocmai azi si-a gasit sa fie rapitoare? Fugi dupa ea! Ii spui ca nu stii ce a fost cu tine, ca iti pare rau, o strangi in brate...treaba ta....numai fugi dupa ea. Nu pot...eu sunt consecvent, idiferent de consecinte.

O perioada nu am stiu nimic de ea. Ma intalneam, din cand in cand, cu cate o prietena de a ei, insa mare lucru nu imi spuneau. Fie ca nici ele nu stiau, fie ca asa considerau ca este mai bine. Am inteles totusi ca plecase cu o bursa in Franta si nimic mai mult. Dupa un timp am renuntat sa mai si intreb, sa-i mai trimit mesaje sau mail-uri.

O felicitare de Craciun. Asta este primul lucru pe care l-am primit de la ea. Nu am vazut in viata mea mai multe animale ingramadite intr-un spatiu atat de mic. O imagine dintr-un hambar. Un hambar de ferma, in mijlocul caruia se afla un brad. In jurul bradului sunt adunate toate animalele de la ferma. Vacute, purcelusi, rate, un curcan, catei, un cal. Intr-un colt stau doi soricei alaturi de un pisoi. Deasupra, pe o barna, sta un cocos. Un mesaj rece scris in franceza. Asta este tot. Apoi au urmat alte felicitari si mesaje. Vorbeam foarte rar, insa si asa era bine, in conditiile in care cateva luni nu am stiut nimic unul de altul. Ea nu mai statea in tara. In timpul bursei s-a angajat la o revista pentru femei din Paris. Vrea sa ramana acolo, mereu a visat sa locuiasca in Paris, sa se ascunda in cafenele si sa citeasca.

Nu spun despre multe fete ca sunt de o frumusete rapitoare. Insa despre asta trebuie sa spun. E cea mai frumoasa fata ce a traversat vreodata o strada. Trece fara sa priveasca macar o clipa in stanga sau in dreapta. In jeansi indigo, tricou roz, mic, incat ai zice ca e pentru bebelusi. Isi potriveste ochelarii cu rama cromata mai bine pe nas si merge nepasatoare. Vantul cald, de vara, ii strica doar pentru o clipa buclele blondute. Zambesc. Nu spun nimic, pentru ca nu mai pot, imi asez si eu ochelarii de soare mai bine si plec cat pot de repede. Deja sunt claxonat de parca as fi o fetita de pe autostada. Ma intreb totusi cine o fi? Oare cum o cheama? Nu am ce sa fac...poate o plimbare pana la pod. Acel pod. Nu s-a schimbat nimic, doar ca acum este vara, foarte cald si miroase a stropi de apa. Inchid ochii, ma bucur de soare. Undeva, foarte departe, se aud niste pasi. S-au apropiat, tot mai aproape. S-au oprit.

- Tu de ce esti trist ? Tresar si ma intorc brusc..tricou mic roz, jeansi indigo. E tipa de pe trecere..dar...cum e posibil...ochi albastri, ce capata straluciri de violet vara si de verde iarna...Este chiar ea. Ce cauta aici, de ce nu e in Franta? Cum de nu mi-a spus? Cum de nu am recunoscut-o, astazi cand am vazut-o? Incerc...si cu greu reusesc sa-i spun ca nu sunt trist. Ce a urmat e oarecum logic. Cuprinsi de emotii, bucurie, exaltare am inceput sa radem fara sa stim de ce, sa gesticulam exagerat, sa ne sarutam pe obraji, sa punem intrebari in acelasi timp, fara a mai astepta raspunsul. In cateva minute ne-am calmat si totul a revenit oarecum la normal. De cat timp nu am mai vazut-o... Sa fie un an...Cat s-a schimbat...Nu ma mir ca nu am recunocut-o...Nu mai este felina cu ochi de copila. Acum este doar felina. A venit in vacanta.Vrea sa stea toata vara. Ii este dor de parinti, de bunica ei ce face niste alivenci cum nu ai sa mai vezi, de viata de aici. De mine. De ce nu lasa lucrurile asa cum au fost ele pana acum..simple..De ce cand spune « de tine » i se umezesc ochii ? De ce sa incepem din nou, ceva ce nu se va termina bine ? In toamna ea pleca in Franta. Cu asta am incheiat povestea. Te mai vezi cu ea, din cand in cand, nimic mai mult. Problema e ca nu am reusit mereu sa fac doar ce vreau eu. Stii ce e mai rau decat sa te indragostesti de cine nu trebuie ? Sa te indragostesti de cine nu trebuie pentru a doua oara.

Nu am idee cand au trecut cele cateva luni. Timpul oricum trece repede, iar cand esti fericit e pe fast forward. Cert e ca eu m-am trezit in drum spre ea. Mai sunt cateva saptamani pana pleaca, sa nu pierdem vreamea departe unul de celalalt. Azi nu e frumos, s-ar putea sa ploua, dar ce conteaza. Mergem la o plimbare cu masina prin ploaie, alergam prin iarba uda...Nu a vrut sa mai stea la ai ei, asa ca si-a inchiriat un apartament intr-o vilisoara din zona veche a orasului. Nu urc pe scara principala...sa nu ma intalnesc cu proprietareasa. Urc pe scara din spatele casei, o scara in spirala, mica si abrupta incat trebuie sa ma tin de perete ca sa ajung la etaj. E intuneric iar peretii sunt umezi si au miros de igrasie. Abia astept sa-i vad zambetul. Nu stie ca vin. Usile de la apartamentul ei sunt deschise. Sunt inalte, duble si mai patreaza un strop de vopsea alba. Inauntru totul pare ravasit. De dupa o usita de debara apare proprietareasa, cu o matura in mana. E o femeie de 60-70 de ani, grasa, cu parul mereu legat intr-o esarfa.

- Domnisoara a plecat, mami! A plecat inca de azi de pe la 8...A luat tot! Eu am venit sa matur un pic mizeria. In timp ce imi spunea toate astea, ca si cum eu ma asteptam la asa ceva, se indrepta leganat catre usa. A ajuns pe hol, tuseste si abia respira. Bombaneste ceva.

- Mami? Mami? Imi tarasc picioarele pana in hol.

- Mami, vezi ca era un biletel! Eu l-am aruncat. Nu am stiut ce e cu el si am facut curat. E in gunoiul de colo, de dupa usa, cauta mata, ca eu nu mai pot veni, ma omoara tusea asta!

Un biletel mototolit. Asta e tot. Un amarat de sticker pe care a scris un amarat de “imi pare rau”!!

Au trecut cateva luni de cand a plecat, sau mai bine zis a fugit pe furis. Nu a plecat pur si simplu. Asa cum a zis si batrana...a luat tot. Inclusiv fericirea. Maine e ziua ta! Daca vrei sa fie bine, ar fi cazul sa arati mai vesel. Stiu ca nu esti fericit, insa macar sa pari!

II Teorii despre trecut

Nu sunt singur, doar ca asa ma simt. Sa fie de vina si ploaia asta, marunta si deasa ce a devenit de cateva minute foarte enerventa. O aud cun cade, neincetat, lovind sistematic cupola masinii. Merg de mai bine de o jumatate de ora si nu am intalnit inca nici o alta masina. Doar un camp ce pare infinit, ploaie si intuneric. Mult intuneric. Mi se pare ca sunt ratacit pe un ocean de bezna, iar farul nu se intrezareste. E atat de liniste si pustiu. Cand doarme mi se pare si mai frumoasa. S-a cuibarit pe scaunul din dreapta. A adormit cu harta in brate. Suvita rebela nu vrea sa stea la locul ei nicicum, asa ca ii atrag atentia. Doar pe mine ma asculta si ma lasa sa o asez dupa ureche. Cine este fata asta de langa mine, pe care o ascult cum respira si careia ii simt parfumul? Si de ce este invelita cu hanoracul meu? Cu fiecare respiratie ma simt tot mai strain. Nu o mai cunosc, sau poate ca nu o mai recunosc. Cat de mult s-a schimbat! Unde este fata care imi povestea cele mai traznite intamplari, stand picior peste picior si privindu-ma pe sub gene? Asta nu inainte de a-si aseza parul dupa urechi. Unde este fata care, la intrebarea “ce ai mai facut?”, era in stare sa-ti descrie intreaga saptamana ce tocmai a trecut, cu detalii si note explicative. Sau fetita cu lacrimi in ochi, pe care o gaseam acasa, cocotata pe un pervaz de geam, cu genunchii la piept? Unde este fata care in fiecare dimineata ma trezea soptindu-mi in ureche “deschide ochii! deschide ochii!”? S-a speriat si a disparut pe un drum pe care chiar noi l-am facut atat de greu. La fel s-a intamplat si cu fata in care aveam incredere, careia nu imi era frica sa-i spun absolut nimic. De ea parca imi este cel mai dor. Imi este dor si de fata care incerca sa demonstreze ca ceea ce-mi spune este adevarat. Cu ochisorii mari, privind undeva in jurul meu, cu buzele un pic tuguiate, vorbindu-mi rar si cu o voce de pisicuta. Imi este dor si de fata care ma intelegea doar privindu-ma in ochi si care stia ce gandesc.

Cu siguranta nici una dintre toate aceste fete nu se afla acum in dreapta mea. Poate ca mai pastreaza ceva din original, insa nu sunt decat o copie ieftina. In dreapta mea sunt doar niste bucle blonde si o piele catifelata. Doar mirosul ei a ramas acelasi. Un miros atat de moale si de primitor. E ca o zi de vara petrecuta pe malul marii, in bataia brizei. El e tot ce mi-a mai ramas.

Totul a fost un joc. Un joc pe care amandoi am vrut sa-l castigam, insa, fara sa ne dam seama, amandoi l-am pierdut. Un joc ce a ajuns la final.

Ne-am despartit de multe ori in joaca. Ea pleca razand cu lacrimi de ceea ce ii spuneam eu, doar pentru a se intoarce in cateva secunde. Insa nu toate lucrurile raman neschimbate ca Jack-ul.

I Teorii despre început

Sta acolo, langa geamul de la bucatarie, rezemata de calorifer. Ma priveste nemiscata, cu buzele inclestate, fara sa clipeasca, fara sa faca cel mai mic gest din care sa-mi dau seama daca trebuie sa-i repet ce am zis, sau a inteles...A inteles...Ochii ei mari, albastri, ce capata straluciri de violet vara si de verde iarna, sunt umezi si mi se par mai frumosi ca niciodata. E din cauza luminii de dimineata sau poate ca o privesc pentru prima data cu adevarat in ochi. Mai ales ca de obicei sunt acoperiti de niste ochelari de soare mari si rotunzi, cu rama de metal cromat. Parca si parul, cu bucle usoare, blonde, ii sta altfel. Nu!!..cu siguranta e lumina. Cea mai blonduta dintre suvite i s-a lipit de obrazul rosior si umed, rugandu-ma parca sa o eliberez. A alergat pe scari doar ca sa ajunga mai repede, sa-mi spuna nu stiu ce prostioara descoperita in ultima vreme, insa acum ma priveste ca pe un strain si nu spune nimic. E prima data cand tace mai mult de un minut.

Ne-am cunoscut intr-o seara al naibii de rece de noiembrie. Trecuse de ora 6 si se intunecase bine. Ma gandeam cum ar fi sa cazi pe o vreme ca asta intr-o apa atat de murdara si cu siguranta atat de rece. Si ceata asta e atat de sacaitoare. Atat de groasa incat parca ii simt gustul si mirosul. Mai stau un pic, desi mi-au inghetat mainile pe balustrada rece, de aluminiu imbibat cu ceata. Mai stau un pic, macar pentru aerul proaspat si atat de parfumat. E pustiu si nu se aude nici un zgomot. Doar apa ce se loveste de piciorul podului. Stiu ca pot sa plec in orice moment si sa ma urc in masina unde e cald. Insa acolo nu miroase a ceata si a frunze, a cladiri, a copaci umflati de apa, a beton si sticla armata ce ma fereste de apa rece si murdara. Acolo miroase a braduti de 5 lei bucata. Au inceput sa-mi inghete si picoarele, asa ca mai bine plec. Tocmai cand incercam sa-mi dezmortesc un pic picioarele, pregatindu-le pentru calatoria de 20 de pasi pana la masina, apare ea. E intr-un pardesiu gri cu stelute negre. Cizme lungi, cu tocuri inalte, ce strica linistea de pana acum. Calca incet pe pavajul umed si lucios, pentru a nu face zgomot, sau de teama sa nu alunece. Se opreste langa mine. Incerc sa-i ofer ceva mai mult spatiu si vreau sa plec, insa sunt luat la rost:

-Tu de ce esti trist ? dupa cateva secunde, in care ma gandesc foarte constiincios daca sunt trist, si daca da, de ce?, fac o analiza riguroasa a vietii mele de pana atunci si ii raspund ca nu sunt trist. Dupa care zambesc scurt si vreau sa plec.

-Nu, serios de ce esti trist? nu ma crede. Si daca as fi trist, e atat de naiva incat sa isi imagineze ca as spune unei necunoscute de ce sunt trist?

-Daca nu esti trist…ce cauti pe frigul asta, singur la plimbare? da de unde stie ea ca eu ma plimb?, poate ca vreau sa ma arunc in apa, si ea ma tine de la treaba! Insa nu pot sa-i spun asta. Daca ii spun, ii dau dreptate ca sunt mai mult decat trist… Sau poate ca sunt un personaj foarte excentric, primul om fericit care s-a sinucis. In cele din urma ii repet ca nu sunt trist, sunt doar putin mai excentric.

-Pacat, pentru ca eu nu stau de vorba cu oamenii fericiti! Zambeste, privindu-ma pentru o secunda, dupa care isi retrage repede privirea indepartandu-se cu un pas de mine.

-Daca imi mai pui 2-3 intrebari existentiale o sa-mi treaca repede fericirea..si atunci o sa putem vorbi. Ma priveste in ochi, zambeste si rade, asta asa doar ca sa imi arate ca are simtul umorului, in timp ce cu mana stanga ma loveste usor in umar, ca pe un prieten vechi, desi ne cunoastem de cateva minute. Cunoastem e mult prea mult. Nu stiu decat ca este o tipa ce nu vorbeste cu oamenii fericiti, nu stiu nici macar cum o cheama. Aveam sa aflu peste cateva minute cand am stabilit ca amandoi suntem niste oameni foarte deschisi, desi eu uneori nu sunt deloc asa. Ca nu are rost sa ne pierdem timpul cu discutii despre zodiac, vedete, creme si cum sa-ti vopsesti parul - trebuia sa o pun sa semneze, pentru ca mai tarziu am regretat. Cu intrebari de genul „si daca as muri maine, ce mi-ai spune?” Am mai hotarat ca vom incerca pentru inceput sa fim prieteni.Ca indiferent de ce ascundem in suflet, atunci cand ne aflam pe pod nu avem voie sa mintim, ...si multe alte chestii prostesti, multe dintre ele uitate sau incalcate mai apoi.

Nu m-am gandit nici macar o secunda ca aveam sa regret mai tarziu. Era o seara al naibii de rece, dar eu uitasem si de mainile inghetate si de picioarele amortite.

Prima teorie

Ce-ar fi sa te sarut? Sa te sarut pur si simplu, printr-o miscare usoara si fireasca, de parca as fi iubitul tau. Sa ma apropii incet de tine si sa imi lipesc buzele de ale tale. Apoi...nu stiu. Probabil ar fi o liniste crunta ce ar dura o vesnicie. Suficient cat sa-mi imbrac sacoul aruncat pe un scaun si sa plec. Ce-ar fi sa te sarut? Sa nu imi pese de ce o sa spui sau de ce o sa zica necunoscutii astia. Sa ignor faptul ca tipul din stanga ta e prietenul tau, pe care tu te incapatanezi sa il iubesti. Sunt obosit. Dorm putin si sunt agitat. De ce ma privesti doar pe mine? De ce m-ai chemat aici ? Am impresia ca joc intr-un film prost in care am primit un rol ciudat. Vreau sa-l opresc. Stop. Acum am timp sa te privesc. Esti atat de frumoasa in seara asta. Ma intreb daca si tu stii asta. Daca si tu stii ca esti cea mai frumoasa fata de aici. De la masa asta, din cafeneaua asta, din orasul asta, din tara asta, din lume. Esti cea mai frumoasa fata din filmul meu. E drept un film mut in aceste clipe. Te privesc. Si ochii tai verzi ma privesc pe sub gene. Tu razi. Eu ma aud doar pe mine intrebandu-ma: ce-ar fi sa o saruti ? Ai parul prins la spate. Lasa-l asa. Nu te mai juca. Devii din ce in ce mai frumoasa. Tu chiar vrei sa te sarut? Ai ochii calzi si jucausi precum lumina lampii lucrata in stil oriental ce arde pe masa. Iti adulmec parfumul. Nu mai zambi! Tu chiar vrei sa te sarut? Iti misti usor buzele racoritoare ca un ceai de menta marocana. Ce-ar fi sa te sarut? Desi vorbesti mult, cu siguranta acum ai ramane fara cuvinte.....Gata! A revenit sonorul! Filmul e din nou pe play. Eu joc acelasi rol ciudat in care tu ma privesti iar eu ma prefac ca ma distrez. Iubitul tau e tot in stanga ta. Tu zambesti. Eu ma intreb: ce-ar fi sa te sarut?